Dispariția dintre noi a lui Elisabeth Rațiu, soţia fostului lider ţărănist Ion Raţiu, a lăsat România mai săracă cu o personalitate care a iubit nespus această țară. A învățat să fie româncă, deși vreme de 45 de ani nu a reușit să vadă niciodată țara pe care a adoptat-o.
Elisabeth Rațiu a fost una dintre cele mai reprezentative figuri ale exilului românesc, deşi a fost o româncă prin adopție. Soția lui Ion Rațiu, președintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, a sacrificat totul pentru a fi alături de partenerul său. Şi-a petrecut 15 ani în vizite în comunitățile românești din întreaga lume, pentru a-i încuraja pe exilații care își pierduseră speranța. Apoi, a revenit în România într-o perioadă în care își risca chiar viața. După căderea comunismului, ea, dar, mai ales, soțul său, erau în vizorul moștenitorilor nomenclaturii comuniste. Elisabeth Rațiu a trăit clipe de coșmar în timpul incursiunilor minerilor în București, dar acest lucru nu a făcut-o să renunțe la visul său de a transforma România.
Britanica cu strămoș îngropat în Valea Oltului
Elisabeth Pilkington s-a născut în Marea Britanie în anul 1921, într-o familie consemnată încă de pe vremea Cruciadelor. Și tot de atunci datează o curioasă legătură a acestei familii cu România. Unul dintre strămoșii lui Elisabeth Pilkington s-a înrolat într-o cruciadă și a pornit spre Ierusalim, pentru a se lupta cu sarazinii. El însă nu a mai ajuns niciodată în Țara Sfântă, ci a pierit, poate într-o luptă cu cumanii, pe Valea Oltului. Elisabeth a copilărit la țară, în comitatul Lancashire, unde, cu patru generații în urmă, familia sa pusese bazele unei afaceri cu sticlă care a devenit, cu timpul, un adevărat imperiu.
Din Spitalul Militar din Manchester la Cambridge
La izbucnirea Celui de-Al Doilea Război Mondial, Elisabeth Pilkington a decis să ajute cum putea lupta armatei britanice împotriva naziștilor. S-a înrolat în Crucea Roșie și, vreme de doi ani, a lucrat într-un spital militar din Manchester. Membrii familiei Rațiu spun că suferința și ororile războiului i-au marcat profund destinul lui Elisabeth Pilkington, care a decis să își dedice viața alinării suferințelor celor din jurul său. Astfel, în timpul războiului, a decis să studieze Științele Sociale la London School of Econimics, inclusiv cu gândul de a fi de ajutor orfanilor de război. Universitatea londoneză la care studia era refugiată, însă, din cauza bombardamentelor germane asupra capitalei britanice, la Cambridge. Aici, Elisabeth Pilkington l-a cunoscut pe cel care avea să devină marea sa dragoste. Ion Rațiu studia economia la Universitatea din Cambridge, unde primise o bursă din partea British Council. Fostul lider țărănist era refugiat în Marea Britanie din anul 1940.
În acei ani, Elisabeth Pilkington a fost principalul său sprijin. Ion Rațiu trecea printr-o perioadă extrem de grea și prin episoade deprimante, după cum reiese din corespondența cu unchiul său, V.V. Tilea. Ion Rațiu și Elisabeth Pilkington s-au căsătorit în 1945, în Savoy Chapel din Londra, apoi femeia a cerut cetățenia română, iar Regele Mihai I, care preluase puterea și încerca să restaureze un regim democratic după 23 august 1944, i-a acordat-o rapid.
Ion Rațiu plănuia să revină în țară, pentru a candida la alegerile din 1946 pe listele PNȚ, în buna tradiție a familiei sale. Tatăl său, dr. Augustin Rațiu, fusese primar în Turda, iar Ion Rațiu ar fi vrut să candideze chiar în acest fief al familiei sale. Președintele PNȚ, Iuliu Maniu, care era un alt unchi al său, i-a cerut să rămână în Occident, unde Ion Rațiu putea să fie mai util cauzei românești. Într-adevăr, în 1945, acesta a mers ca ziarist acreditat la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, unde i-au apărut primele semne de tuberculoză. Grav bolnav, s-a internat în anul 1946 într-un sanatoriu din Davos, Elveția. Soția sa, Elisabeth Rațiu, care era însărcinată, l-a urmat, iar primul copil al cuplului, Indrei, a venit pe lume în Elveția. În cei doi ani pe care i-a petrecut în Elveția, Ion Rațiu a scris o serie de analize în care arăta lumii libere planurile de expansiune ale Moscovei, într-o perioadă în care Stalin era eroul pozitiv al presei anglo-saxone, care îl răsfăța cu apelativul ”Uncle Joe”. Printre lucrările sale se numără o carte formidabilă, ”Moscova sfidează lumea”, însă nu a avut bani să o publice. Mai multe edituri britanice îi cereau să cumpere 2.000 de exemplare, iar Ion Rațiu nu avea, pur și simplu, acești bani. A strâns suma necesară abia în 1957.
A învăţat să gătească româneşte
În această perioadă grea, Elisabeth Rațiu a învățat să fie româncă. Ea a început să vorbească limba soțului său și a învățat să gătească românește, pentru a fi o bună gazdă pentru invitații din exil ai lui Ion Rațiu.
Împreună cu rudele sale, s-a implicat într-o serie de acțiuni caritabile. A fondat, împreună cu alți membri ai Familiei Pilkington, spitalul Fairfield, precum și Fundația Rainford, care oferă finanțări pentru numeroase acte de caritate, mai ales în locurile în care au afaceri membrii familiei sale.
De asemenea, a susținut St. Helens Hospice, care oferă îngrijiri paliative bolnavilor care se pregătesc de moarte. În paralel, pasiunea sa pentru gătit, pe care și-a descoperit-o atunci când a învățat să gătească românește, a împins-o să scrie mai multe cărți de bucate și să înființeze o afacere de succes în domeniul cateringului, precum și o școală de bucătari.
Indrei Rațiu își amintea cum, în copilărie, toți membrii familiei se adunau într-un mic atelier în care Ion Rațiu tipărea manual un bulletin de presă în limba engleză, pe care tot el îl scria, Free Romanian Press. Acesta era distribuit apoi redacțiilor ziarelor occidentale, pentru a fi o sursă credibilă de informare asupra realităților românești.
Ion Rațiu și membrii familiei sale se întâlneau cu transfugi români, pe care, uneori, îi ajutau și cu bani, încercau să citească printre rânduri ziarele oficiale ale regimului comunist de la București și primeau corespondență clandestină din România, transportată pe ascuns de puținii turiști occidentali care vizitau țara.
Elisabeth Rațiu, care corecta uneori articolele în engleză publicate în Free Romanian Press, ajunsese să cunoască realitățile românești mult mai bine decât mulți români din exil…
Pelerini prin comunitățile românești
Însă, în anul 1974, viața sa avea să se schimbe complet. Ion Rațiu a decis să îl lase pe fiul său, Indrei, să gestioneze proiectele caritabile ale familiei, iar pe Nicolae l-a rugat să preia afacerile înfloritoare din domenii precum imobiliarele sau shippingul, iar el a decis să își dedice întreaga sa muncă exilului românesc. Fără ezitare, Elisabeth a făcut la fel și a renunțat la proiectele sale caritabile din Marea Britanie și și-a vândut afacerile ridicate cu greu. Vreme de un deceniu și jumătate, Ion și Elisabeth Rațiu au străbătut planeta de la un capăt la altul, pentru a-i uni pe români. Cei doi soți au vizitat împreună locuri precum New York, Londra, jungla amazoniană, deșertul australian sau orice alt loc în care se găseau români.
Perioada era una foarte grea pentru exilul românesc. Din lipsă de fonduri și de speranță, în 1975, Constantin Vișoianu dizolva Comitetul Național Român. Drept rezultat, în 1984, la Geneva, se forma cea mai reprezentativă organizație a exilului românesc, Uniunea Românilor Liberi. Ion Rațiu avea să fie ales președinte, iar un an mai târziu, grație adeziunii și altor organizații românești, la congresul din Franța, organizația avea să adopte denumirea de Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
Ion Rațiu avea să finanțeze și cel mai influent ziar românesc din exil, Românul Liber/Free Romanian, care apărea în engleză și română. Împreună cu Elisabeth Rațiu, a pledat cauza românească în fața celor mai importanți actori publici de pe planetă, de la George Bush senior la Ronald Reagan, Prințul Charles al Țării Galilor și Regele Mihai I.
Sosirea în România
În 1989, după căderea lui Ceaușescu, cuplul Ion și Elisabeth Rațiu s-a mutat în România. Pentru membrii familiei Rațiu, întoarcerea acasă a fost asemănătoare descoperirii unui paradis în destrămare. Ion Rațiu a găsit, după o jumătate de secol, locul care era acasă pentru el: Turda. Peste oraș trecuse un război mondial, comunismul, precum și distrugerile inerente celor 50 de ani scurși din momentul în care Ion Rațiu, cu un geamantan în mână, pleca spre Londra, locul unde avea să fie exilat o jumătate de secol.
Vechea biserică greco-catolică a Rățeștilor era ocupată de comunitatea ortodoxă, iar portretele ctitorilor săi erau ascunse. Unele pietre de mormânt ale membrilor familiei Rațiu dispăruseră. În casa în care copilărise Ion Rațiu locuiau niștre străini. Însă, pentru Ion Rațiu, Turda era acasă dintr-un motiv aparte: acolo se aflau niște lucruri pe care nu le putea găsi niciunde altundeva în lume: mormintele părinților săi, care se stinseseră departe de fiul lor exilat. Lângă el se aflau Elisabeth și cei doi fii, care descoperea cu mirare un oraș care căpătase dimensiuni mitologice în amintirile tatălui lui.
DEZAMĂGIRE. Elisabeth a început să plângă
Ion Rațiu a avut de îndurat agresiunea minerilor din iunie 1990, injuriile din campania electorală din același an și trădarea unor colegi de partid. Pentru Elisabeth, care se născuse într-o altfel de țară, viața din România era imposibilă. În 10 februarie 1990, Ion Rațiu nota în jurnal: ”În timpul nopții, Elisabeth a început să plângă. Nu vrea să mă piardă, mi-a zis.Am mângâiat-o pe cât am putut. E adevărat însă că, dacă articolul apare mâine în Sunday Telegraph, intru în gura lupului. Bineînțeles, nu i-am zis nimic din toate acestea. ”Am trecut Rubiconul”, scria Ion Rațiu. Însă clipele de groază abia urmau să vină. În 14 iunie, la 7.30, soții Rațiu erau treziți de bătăi în ușă. Prietenii lor veniseră să îi prevină că minerii, care invadaseră Bucureștiul, îl căutau pe Ion Rațiu. Fostul țărănist l-a rugat pe prietenul său, Michael Atkinson, să o primească pe Elisabeth în casa lor, pentru a fi ferită de mineri. Diplomatul britanic a venit cu mașina sa oficială pentru a o prelua pe Elisabeth. În 15 iunie, aceasta s-a urcat într-un avion și a plecat la Londra, după ce orașul lor fusese devastat, la fel ca și tipografia adusă în București.Ion Rațiu a rămas în Capitală ca să înfrunte minerii. Casa sa a fost luată cu asalt de mineri și devastate. Elisabeth Rațiu a fost profund dezamăgită de cele întâmplate. Însă nu a renunțat la visul său, acela de a vedea o România democratică, integrată în NATO și în Europa.
