Dacă există pe lumea asta un loc în care istoria evreilor izbește memoria colectivă printr-un balans ieșit din comun al extazului și agoniei, prin amplitudinea cifrelor negre, anvergura dezastrului și, la capătul opus, ingeniozitatea renașterii, cu siguranță un asemenea loc este Polonia.
Rădăcini vechi de o mie de ani, o populație de 3,3 milioane de oameni înaintea războiului și un Holocaust care a ras aproape totul acum șapte decenii au devenit repere-cheie, presărând orice lectură care parcurge istoria evreilor polonezi cu pigmenții absolutului.
Practic, dansul ideologiilor nebune a făcut din secolul XX o gaură neagră care a înghițit, după obiceiul cunoscut al găurilor negre, nu doar materia, ci și orice undă de lumină.
Iar când un dezastru de asemenea proporții se abate, cine se mai încumetă să creadă în posibilitatea depășirii șocului?
În Polonia, al doilea război mondial a șters cu obuze, lagăre, tabele criminale și infinite chinuri individuale viețile a milioane de oameni, laolaltă cu istoriile străvechi a sute și mii de localități – sate și orașe, amestecat. În timp ce sub pământ nici un centimetru pătrat nu a rămas neocupat de schelete, amalgamate în timp, la suprafață au prosperat spațiile goale, vidul memoriei, marele Nimic dornic să înlocuiască un măreț trecut.
Orașe și sate cărora evreii le dăduseră o viață plină de culoare au rămas orfane de artiștii devenirii lor. Pentru noile generații de locuitori (supraviețuitorii fiind parte a populației majoritare), golul creat de Holocaust a continuat să se amplifice. Mult timp, traumele remanente și regimurile politice care s-au succedat nu au deschis ușa „recuperatorilor“ memoriei.
Nu e, astfel, de mirare că în atâtea localități în care evreii jucaseră un rol fundamental timp de secole nimeni nu a mai știut, mult timp, că într-un punct sau altul al așezării fuseseră fie un cimitir cu atribute de patrimoniu, fie o casă cu alură memorială.
Punctul zero al caravanei
Dar, într-o zi, elevii unei școli din Zareby Koscielne, de pildă, au descoperit, săpând prin arhivele localității, indicii pline de praf, dar care ulterior i-au marcat personal. Informațiile datau din anii ’30. În registrele îngălbenite figurau numele bunicilor și străbunicilor lor, elevi și ei pe vremea aia. Dar nu s-au putut plictisi acele nume, din acele registre, pentru că nu stăteau acolo singure. Le erau alături altele, tot de cetățeni polonezi, însă evrei – practic, ale colegilor de școală ai respectivilor bunici și străbunici.
Puțini, foarte puțini dintre tinerii „detectivi“ aveau la vremea respectivă o minimă idee despre faptul că în mica localitate viețuiseră odată, mult înaintea venirii lor pe lume, și evrei. Curiozitatea, prin urmare, a explodat.
Ce știau ei despre istoria acelor oameni din acele locuri? Fie mai nimic, fie, după cum relata o profesoară din Varșovia că auzise din gura unor copii, o reducție superbă la absurd: „Suntem conduși de evrei și comuniști“.
Era unul dintre acele stereotipuri, solide ca un cub de gheață bătut de soare, dar care, istoric vobind, au circulat ca adevăruri de întors cu lopata prin atâtea gospodării din Polonia, ca și din România. Altă pățanie: în Pilzno, elevii unei școli au aflat din documentele rămase intacte în mod miraculos că în micuța lor localitate exista, acum un secol, un magazin kosher. Iar de la urma asta, au dat ușor-ușor de altele, adevărul revelat desfăcându-se pentru ei ca o floare la orele dimineții.
Sau cazul puștilor din Orneta, care au aflat cu surprindere că, dacă s-ar plimba ceva mai atenți pe străzile natale, vor găsi măcar un atom al fostei sinagogi.
Mândria elevilor din Dobra nu a scăpat nici ea negâdilată, când elevii de acolo au descoperit că, acolo unde au văzut ei înșiși lumina zilei, același lucru li se întâmplase și strămoșilor lui Henryk Glicensztajn – un artist cu carieră internațională.
Un alt fel de școală
E puțin, e mult, când asemenea „revelații“ se prăvălesc peste un elev de școală medie sau de liceu? Dar, vedeți, adevărurile irefutabile nu pică din cer.
Oricât de curios ai fi la vârsta asta, totuși nu poți ajunge la asemenea informații în lipsa unei îndrumări exterioare. Or, tocmai aici e cheia.
Acești elevi au avut șansa de a fi integrați într-un proiect la fel de ambițios ca ușurința cu care sunt capabili să depășească, prin cunoaștere, prejudecățile cu care vin de acasă. Practic, e greu de crezut că asemenea date și preocupări personale
le-ar fi fost accesibile dacă nu ar fi fost îndrumați de niște profesori de cultură civică mai deosebiți decât cei pe care adolescenții cu pricina îi întâlnesc la cursurile obișnuite. „Școala dialogului“ este numele acestui proiect, derulat începând cu anul 2008 de Forumul pentru dialog între națiuni.
Un ONG care, deși are sediul în capitala Varșovia, a pornit să cucerească o țară. „Am început implementarea acestui proiect în 2008, scopul fiind ca elevii din toată Polonia să descopere și să îmbrățișeze istoria evreiască a localităților lor“, explica la un moment dat președintele acestei organizații, Andrzej Folwarczany.
Polonia, însă, e mare, iar numărul localităților pe care evreii le-au modelat e, iarăși, pe măsură. Totuși, din 2008 și până acum, „Școala dialogului“ a școlit elevi din peste 150 de școli și 90 de localități. Cum însă proiectul beneficiază de suportul Ministerului Educației de la Varșovia, se poate lesne ghici că are șanse reale de a se expanda. Și, cu toate că istoria evreilor polonezi e una complicată, misiunea celor care vor s-o reanimeze este, la limită, destul de simplă: înlăturarea colbului așezat peste ea de nebunia nazistă.
Punctul terminus al caravanei
De folosit, ei folosesc două unelte simple: mersul la arhive și mersul pe jos. Caută documente, orice, respectiv urme concrete – o casă, un cimitir, un bătrân dispus să vorbească. Restul e ca un joc de puzzle. Tot ceea ce găsesc, acești copii ansamblează ulterior în forma cea mai coerentă posibil și în cheia de marketing cea mai percutantă. Agnieszka Markiewicz și Zuzanna Radzik, coordonatoare ale proiectului de la sediul din Varșovia al ONG-ului, explică în ce constă produsul finit: site-uri, evenimente publice organizate în fiecare oraș și orășel în care poposește „caravana“, articole în presă și chiar tururi organizate pentu străini, printre ei și evrei ale căror familii și-au avut originile în respectivele localități. Apropo de aceste tururi, impactul lor emoțional se dovedește adesea a fi puternic.
„M-au luat într-o vizită bine documentată a Radom-ului evreiesc și cel din zilele noastre, care a inclus locații precum casa mamei și a surorii sale, sinagoga și magazinul bunicului meu. Această vizită de tezaur mi-a facilitat o legătură foarte personală și mi-a lăsat o amintire pentru toată viața“, sună mărturia unei americance din Massachusetts, culeasă de responsabilii „Școlii dialogului“.
Cu siguranță că acești copii nu vor putea repara un trecut pe care, oricum, nu ei l-au lăsat posterității spre veșnică amintire și cutremurare.
Totuși, a-i folosi tocmai pe ei ca terapeuți naționali care tratează o nebunie fără margini rămâne, probabil, cel mai ingenios, dar și de efect omagiu adus dispăruților. În același timp, implicarea lor mai vine cu două avantaje: multiplică premisele care fac imposibilă repetarea unei drame similare și aduc activismului civic din societatea poloneză o infuzie neprețuită de prospețime. Responsabilii proiectului „Școala pentru dialog“ povestesc ei înșiși cum descoperă tot mai des, cu nedisimulată uimire, că tinerii cooptați nu doar că au acces la o nouă perspectivă asupra istoriei, scrise și nescrise, a evreilor polonezi, dar sfârșesc totodată prin a se raporta altfel la locul de origine.
Apoi, acești tineri din provincie capătă un acces infinit mai larg la ceea ce înseamnă spațiul cultural și social nu doar al urbei din care provin, ci și cel național. Învățând despre evrei, învață în același timp să se raporteze ei înșiși, ca parte a unei culturi integratoare și a unei istorii fără tabuuri. Învățând la modul acesta despre evrei, cu siguranță mulți dintre ei vor fi mai capabili să joace bine, mai încolo, rolul de cetățeni activi, foarte implicați în viața cetății. Până atunci însă, fac curat în jurul lor de o manieră neintermediată, cu propriile minți și mânați de aici încolo nu doar de curiozitatea specifică vârstei, ci și de una capabilă în permanență să se autoalimenteze. Este ceva de care ducem lipsă și aici, în România, și de care s-a dus lipsă mult timp și în Polonia, pentru o vreme chiar și după prăbușirea comunismului.
Polin – contactul direct cu istoria
Dar recuperarea memoriei merge înainte pe mai multe dimensiuni. În toamna trecută, la Varșovia a fost inaugurat Polin sau Muzeul Istoriei Evreilor Polonezi, o construcție care fixează standarde noi nu doar în materie de arhitectură, ci și de creativitate muzeală, interactivitate și, practic, contact personal cu mileniul de istorie a evreilor polonezi. E un proiect comun, care a beneficiat de aportul Primăriei Varșovia, al Ministerului Culturii, Institutului pentru Istoria Evreilor și alți donatori – persoane private și organizații din afara țării. E un proiect care te poartă departe în timp, pentru a te face să înțelegi mai ușor cât de mult s-a putut pierde în zilele noastre. E o nouă dimensiune a dialogului, o apropiere nu doar de un trecut bogat, ci și de un prezent ce trebuie reîmbogățit, iar munca în acest sens rămâne una colosală. Practic, oferă vizitatorului, ca și întregii societăți poloneze, o confruntare directă cu Holocaustul, dar una cumva paradoxală, pentru că folosește în fapt o mare rută ocolitoare: urmele adânci lăsate de cei 1.000 de ani de istorie a evreilor în Polonia.
