Dacă prin absurd, în caz de cataclism major, toate culturile agricole ale ţării ar fi rase de pe faţa pământului, „Banca de Gene” ar juca rolul de „Arca lui Noe”, unde se pot găsi seminţele unui nou început. Mai exact 17.000 de varietăţi unice de seminţe dintr-un număr de 350 de specii, de la fasole, ceapă şi morcovi, până la sfeclă, cartofi, grâu şi porumb.
Însă cum un scenariu apocaliptic de tip hollywoodian e destul de improbabil, România se confruntă zilnic cu o dramă tăcută numită „eroziune genetică”. E vorba de dispariţia accelerată a acelor soiuri şi varietăţi tradiţionale de legume şi cereale pe care românii le-au cultivat din moşi strămoşi şi pe care le-au dat uitării: „E o eroziune genetică extrem de avansată. Mai ales la formele tradiţionale. De ce trebuie să mâncăm toţi porumb Monsanto sau roşii olandeze în loc să folosim diversitatea proprie? E foarte important să mâncăm ceva sănătos, gustos, cu parfum de copilărie. Nu trebuie să spunem că selecţia la nivel ştiinţific e net superioară celei pe care a făcut-o ţăranul sute de ani. Generaţii de ţărani au selectat acele forme, le-au adaptat la mediu şi le-au cultivat. Au ameliorat soiurile empiric, dar în înţelepciunea lor au făcut-o foarte bine. Eu nu spun să nu folosim super-soiurile şi super-hibrizii momentului în agricultura intensivă, dar să avem mereu un locşor cu varietăţile locale în grădina de acasă, ca să nu se piardă. E o zestre, e un patrimoniu şi e al nostru”, trage un semnal de alarmă Silvia Străjeru.
Rolul esenţial al „colecţiei strategice de gene” este să păstreze enorma diversitate şi variabilitate genetică, care permite amelioratorilor să găsească aici „trăsături genetice ancestrale” pe care soiurile ultramoderne „le-au pierdut”, cum e de pildă rezistenţa la anumite condiţii de climat şi robusteţea în faţa dăunătorilor, conform Silviei Străjeru: „E foarte important să ai fond genetic propriu, pentru că e adaptat la condiţiile noastre de mediu. O dată pierdute, ele nu mai pot fi aduse de undeva. Au murit”.
Cum s-a umplut tezaurul cu seminţe
Principala metodă prin care Banca de Gene îşi îmbogăţeşte tezaurul de seminţe e prin „expediţiile de colectare prin ţară”. Cele mai mari „bazine de gene” sunt satele izolate din Apuseni, Maramureş şi Bucovina, care nu au fost colectivizate în comunism şi unde ţăranii au continuat să-şi lucreze pământul folosind tehnici arhaice. Opusul îl reprezintă Bărăganul, unde comnuniştii au practicat agricultura standardizată în CAP-uri, cu soiuri şi hibrizi dezvoltaţi în incubatoarele institutelor de cercetări. În ultimele decenii, soiuri şi hibrizi create în laboratoarele de ameliorare ale Planetei, înlocuiesc cu o viteză fantastică varietăţile locale, subliniază Silvia Străjeru: „Din cauza presiunii civilizaţiei şi a globalizării avem libera circulaţie a seminţelor, care duce la colonizarea României cu seminţe moderne ambalate în tot felul de pliculeţe frumos colorate. Din păcate ce-i înăuntru nu-i atât de bun. Oamenii s-au păcălit şi au renunţat la sămânţa lor, nemaiavând de unde să o introducă în anul următor, ceea ce a dus la eroziune genetică şi dispariţie”.
Directoarea Băncii de Gene explică în ce constau expediţiile: „Luăm întâi legătura cu autorităţile locale, cu primarul şi cu agentul agricol, care ştie ce se cultivă în zonă. Îl întrebăm cine din sat mai păstrează în cultură populaţii locale? Formele locale sunt varietăţile de plante care nu au trecut printr-un proces de ameliorare ştiinţifică. Ameliorarea şi adaptarea la mediu a făcut-o ţăranul, iar sămânţa nu a schimbat-o. Şi-a oprit în fiecare an din recolta proprie o cantitate mică de sămânţă pentru anul agricol următor. Asta înseamnă păstrată de la an la an. Încă se mai găsesc, însă din păcate sunt oameni foarte în vârstă. Odată plecaţi ei de pe lumea asta, nu este cine să le preia acestă zestre. Uneori îi intimidăm, deşi încercăm să fim foarte prietenoşi, să vorbim pe limba lor. În general luăm nişte dulciuri cu noi ca să le câştigăm simpatia. Ei ne invită în casă unde ne arată cum păstrează seminţele, cum le usucă, care e sistemul agricol folosit şi ce calendar agricol folosesc şi, la sfârşit, evident ne dau şi probe. La întoarcere completăm un chestionar cu toate răspunsurile lor”.
Seminţele aduse primesc un număr de intrare temporar, sunt multiplicate până când numărul lor ajunge la dimensiunea standard a unei probe: 5000-10000 şi apoi primesc un număr de intrare definitiv în colecţia strategică de gene. Drumul unei seminţe din cămara ţăranului până în colecţia strategică durează uneori şi peste 2 ani.
Iarna nesfârşită a seminţelor
„Colecţia strategică” de seminţe a României e conservată în punguţe sigilate, căptuşite cu folie de aluminiu, ţinute la -20°C şi o umiditate a aerului de 5%. Păstrate în condiţii de ger uscat, seminţele rămân viabile şi după 50-100 de ani, fără să li se diminueze capacitatea de germinare. Singurele efecte secundare ale frigului le resimt biologii care deservesc colecţia, care oricât de înfofoliţi ar fi, au căpătat boli profesionale ale căilor respiratorii.
Pentru a ajunge în colecţia strategică, seminţele parcurg mai multe etape. Întâi sunt supuse unui „test medical”, microbiologii eliminând exemplarele care nu sunt sănătoase tun. În următoarea fază urmează extragerea umidităţii din seminţe: „E o uscare neagresivă, la temperatură joasă de 10-15°C. Unele seminţe mari stau în camerele de uscare mai bine de o lună. Uscarea lentă e importantă pentru sănătatea seminţelor şi pentru longevitatea lor. Pepinierele pentru seminţe comerciale le usucă în flux industrial la temperaturi de peste 30°C. Deşi nu-şi pierd viabilitatea pe moment, seminţele comerciale îşi păstrează capacitatea de germinare doar pentru un an sau doi, după care trebuie scoase de la raft şi înlocuite”, explică directoarea băncii de gene.
Degradarea în timp a seminţelor din inventarul „Băncii de Gene” e monitorizată anual printr-o metodă simplă, numită test de germinare: „Luăm mostre de seminţe, le punem la germinat şi vedem ce procent din ele încolţesc şi ce procent rămân neîncolţite. Dacă în cazul vreuneia din probe scăderea viabilităţii seminţelor e drastică, atunci acele seminţe au o problemă şi trebuie să împrospătez stocul din colecţie cu material proaspăt”, explică cercetătoarea. Testele nu se fac niciodată pe seminţele din „colecţia strategică”, fiindcă odată congelate la -20°C nu e bine să „le trezeşti” din hibernare. Se foloseşte „colecţia de lucru”, în care regăsim aceleaşi seminţe ca în colecţia strategică, doar că probele sunt păstrate la +4°C.
Nostalgicii soiurilor tradiţionale
Banca de Gene Suceava multiplică la comandă seminţele varietăţilor locale dispărute sau pe cale de dispariţie şi le oferă gratuit românilor interesaţi să le cultive în grădinile lor. Silvia Străjeru: „Seminţele din Banca de Gene sunt ca nişte copii orfani, iar eu sunt asemenea directoarei unui centru de plasament care încearcă să le găsească părinţi adoptivi. Orice persoană are dreptul să acceseze probe din banca noastră printr-un formular pe care-l găseşte pe pagina noastră de net. Tot acolo e şi un acord de transfer al materialului genetic, în care sunt incluse obligaţiile beneficiarului de material genetic, care nu au un caracter juridic, ci mai mult o valoare morală, de a adopta varietatea de plantă solicitată. Anul trecut am trimis 4000 de probe pe cheltuiala noastră. Le trimitem câte 25 de semninţe în plicuri, prin poştă”.
FAO a dăruit Băncii de Gene o Solenza
Deşi bazele ei au fost puse în 1986, Banca de Gene de la Suceava a cunoscut o dezvoltare puternică începând cu anul 2000: „Institutul Internaţional de Resurse Genetice Vegetale de la Roma împreună cu cei de la FAO (Food and Agriculture Organization) au organizat în 1998 şedinţa anuală la Suceava. Cu ocazia acelei şedinţe le-am arătat ce dotări avem. Nici măcar n-aveam colecţie de -20°C de grade, că aveam un echipament frigorific care n-a funcţionat niciodată. În plus ploua în hol şi în toate laboratoarele. Probele de seminţe erau în pericol pentru că nu aveam condiţii de păstrare. Am ajuns să ne dea Institutul Internaţional de Resurse Genetice de la Roma bani să ne reparăm acoperişul, ca să nu mai plouă înăuntru. FAO ne-a dat bani să luăm echipamente frigorifice moderne, care să funcţioneze pentru fiecare cameră frigorifică în parte şi ni s-au sponsorizat 3 luni de expediţii de colectare în România. Aşa ceva n-am avut niciodată din partea statului român. În cei mai buni ani ne-am permis maxim 2 săptămâni de expediţii. În plus am primit cadou şi o Dacia Solenza de la FAO şi un curs de specializare la bănci de gene din Olanda şi Marea Britanie. A fost un proiect de 130.000 de dolari”.
Ca autoritate tutelară, Ministerul Agriculturii a pus şi el umărul la obţinerea finanţării nerambursabile: „Evident, deşi eu am întocmit proiectul, acesta a trebuit să fie trimis pe un canal oficial de Ministerul Agriculturii, că eu nu puteam, ca instituţie subordonată. Ministerul nu l-a expediat din păcate. L-a ţinut în sertar vreo câteva luni, până când cei de la Institutul Internaţional de Resurse Genetice m-au sunat şi m-au întrebat ce se întâmplă, de ce nu le vine proiectul odată?”.
În 2004, Ministrul Agriculturii Ilie Sârbu a decis să facă prima şi singura investiţie serioasă în Banca de Gene, alocând aproape 1 milion de euro în reabilitatea şi echiparea instituţiei. Însă şi atunci au ieşit scântei: „O delegaţie a fostului ministru venise în zonă şi nu ştiu cine a avut pentru mine buna inspiraţie, dar pentru ei proasta inspiraţie, să-l aducă în vizită la bancă pe Ilie Sârbu. Şi eu evident am spus ceea ce era real: că n-am primit niciodată nici un leu, că ministerul nu ne-a ajutat niciodată cu nimic în afară de bani de salarii. De ce să le dai unor oameni bani de salarii dar nu le dai nici un ban pentru activitate, ca să facă treabă? După aceea m-au chemat la minister şi m-au certat că am avut curaj şi n-am tăcut din gură. Apoi am aflat că ministrul ne semnase finanţarea”.
Solenza: of, road
În anul 2011, institutul cheltuieşte lunar 10.000 de lei doar pe electricitatea necesară ţinerii la frig a seminţelor. Pentru că n-are cu ce să achite factura la curent a Băncii de Gene, Silvia Străjeru a scos deja din priză unul din uscătoarele de seminţe. Angajaţii, s-au înjumătăţit faţă de 1989, cercetătorii trebuind să facă pe lângă cercetare şi sarcini de muncitori.
Iar Dacia Solenza primită cadou de la FAO în 2000 e maşina care pleacă în expediţii şi transportă delegaţiile de cercetători străini: „Două cercetătoare din Polonia au venit într-o delegaţie la noi şi au vrut să meargă în teren, la colectare, să vadă cum arată probele. În ziua aia ploua foarte tare şi a plouat şi în maşină. Dănuţ, şoferul, s-a dus la o casă de pe marginea şoselei şi a cerut un ciocan, a luat o şurubelniţă şi a făcut o gaură în podeaua maşinii ca să se scurgă apa din maşină, că femeile acelea stăteau cu picioarele în apă”.
Ironic, Banca de Gene din Suceava mai e apelată din când în când de câte vreun cetăţean aiurit, care întreabă cât se poate de serios: „Aş vrea să iau un credit. Ce dobânzi practicaţi?”.
Colecţii de resurse genetice vegetale păstrate în lume, ordonate după numărul de probe
SUA – 509 000 de probe
China – 391 000 de probe
India – 366 000 de probe
Rusia – 322 000 de probe
Germania – 148 000 de probe
Ucraina – 131 000 de probe
Ungaria – 87 000 de probe
Bulgaria – 60 000 de probe
Polonia – 45 000 de probe
România – 17.000 de probe*
*Explicaţie: băncile de gene ale altor state depozitează pe lângă varietăţile tradiţionale şi seminţe cu drept de proprietate intelectuală create de institute de cercetări din ţările respective. În cazul ţării noastre nici unul din Institutele de Cercetări Agricole nu şi-a depozitat în Banca de Gene Suceava „o copie” a soiurilor brevetate, sau a verigilor intermediare din procesul de obţinere a unor soiuri. Urmare a acestei neglijenţe, s-au pierdut definitiv colecţii precum cea de soiuri de floarea soarelui care a fost furată de la Fundulea.
