Cazurile medicale grave sunt dispecerate la serviciul de urgenţă în funcţie de echipajele disponibile, în unele situaţii fără medic, pentru că solicitările sunt mult prea numeroase, chiar dacă uneori nu este vorba de urgenţe de grad zero, precum un infarct, un accident vascular cerebral, o plagă deschisă sau un accident rutier grav. Există însă o soluţie salvatoare: centrele medicale de permanenţă, care oferă gratuit asistenţă medicală de urgenţă. Un proiect ambiţios, lansat în urmă cu 10 ani, dar lăsat în paragină.
Şi totuşi, revigorarea acestor centre de permanenţă este absolut necesară, mai ales în contextul supraaglomerării unităţilor de primiri urgenţă de la spitale, care face aproape imposibilă misiunea cadrelor medicale în lupta contra cronometru cu salvarea unui pacient aflat într-un pericol vital, pentru că medicii sunt nevoiţi să acorde îngrijiri tuturor celor care se prezintă la camera de gardă, fie că este vorba de banale răceli sau oameni ai străzii răpuşi de aburii alcoolului. Din păcate, în România, mai ales în zonele rurale, multe dintre aceste centre au lacăt la uşi, iar oamenii sunt nevoiţi să parcurgă zeci de kilometri până la cel mai apropiat spital.
Nici în marile oraşe situaţia nu este mai bună, astfel de centre fiind închise rând pe rând. În Bucureşti, din şase centre de permanenţă mai există doar unul singur, în cartierul Drumul Taberei, în sectorul 6, care deserveşte, teoretic, peste două milioane de locuitori din Capitală şi din zonele limitrofe. Medicii de familie care acordă asistenţă medicală în afara programului normal de lucru şi în zilele nelucrătoare sunt tot mai puţini, iar cei rămaşi – tot mai nemulţumiţi de modul în care autorităţile din domeniul sanitar retribuie activitatea lor în timpul gărzilor şi în special de lipsa de interes pentru dotarea corespunzătoare a cabinetului medical.
Dr. Nicolae Georgescu, managerul singurului Centru de permanenţă din Bucureşti, din cadrul Centrului Medical Brâncuşi, a declarat într-un interviu pentru „România liberă“ că statul ar trebui să finanţeze adecvat şi serviciile de asistenţă medicală prespitaliceşti, care pot degreva camerele de gardă ale unităţilor sanitare, cât şi serviciile de urgenţă apelate prin sistemul de intervenţie 112, în cazuri medicale de gravitate medie şi uşoară, pentru aşa-numitele „urgenţe mici“. Medicul spune că a reuşit să înfiinţeze în urmă cu 5 ani de zile centrul de permanenţă într-un cartier pentru tineri. Cu o medie de 25 de pacienţi pe zi, centrul are în dotare aparatură pentru intervenţii de urgenţă, două paturi şi materiale sanitare specifice.
Sunt situaţii în care o persoană are nevoie într-o zi nelucrătoare sau seara de schimbarea unui pansament, să i se facă o injecţie sau are o durere de stomac, o stare gripală cu febră şi atunci nu poate apela la medicul de familie şi nici nu este cazul să meargă la camera de gardă, nefiind o problemă gravă de sănătate. Ce are de făcut?
Nicolae Georgescu: Pacienţii pot veni la noi, nu trebuie să aibă nici cardul de sănătate, nici bilet de trimitere, pur şi simplu se prezintă doar cu actul de identitate sau copie după certificatul de naştere în cazul copiilor. Ei sunt consultaţi gratuit, nu li se pot elibera reţete compensate sau bilete de trimitere, dar li se acordă primul ajutor de care au nevoie şi reţete medicale simple. Aici se pot asigura şi mici urgenţe. În cazuri mai grave, vom chema ambulanţa şi pacientul va fi dus către un spital. Programul este de la ora 15.00 la ora 8.00, iar în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale se asigură o continuitate de 24 de ore. Deci rolul principal al centrelor de permanenţă este de a degreva camerele de gardă de acele cazuri care nu necesită intervenţie medicală imediată.
În multe sate şi comune astfel de centre medicale au lacătul pe uşă. În Bucureşti aţi rămas singurul centru de permanenţă. V-a fost greu, v-a fost uşor să supravieţuiţi?
N.G.: Cred că, într-adevăr, necesitatea cea mai mare pentru centrele de permanenţă se află în mediul rural, unde oamenii se află departe de spitale. Dar este nevoie de aceste centre de permanenţă şi în oraşele mari. Probabil ar trebui să se facă o promovare mai bună a lor, iar acest proiect ar trebui relansat de către Ministerul Sănătăţii. Noi am pornit de la zero, într-un cartier pentru tineri, ANL Brâncuşi. A fost greu la început în ce priveşte recrutarea personalului medical calificat pe asistenţă de urgenţă, pentru că uneori la centru nu vin doar pacienţi cu infecţii respiratorii sau colici biliare, ci ajung şi cazuri de reală urgenţă, de la infarct miocardic la accidente rutiere petrecute în proximitate sau urgenţe pediatrice. Am reuşit să formăm echipe medicale, însă ne lovim şi de factorul financiar. De când s-au înfiinţat centrele de permanenţă nu au mai crescut sumele alocate pe ora de gardă şi ne-a fost destul de greu să păstrăm personalul şi chiar să avem fonduri pentru materiale sanitare şi consumabile, dar atunci când am văzut că avem pacienţi am decis să continuăm şi până acum a fost un succes.
Aţi avut un impuls în plan financiar prin accesarea unor fonduri europene. Cum aţi califica gradul de accesibilitate şi adresabilitate din partea pacienţilor?
N.G.: Da, societatea medicală care activează aici a beneficiat de fonduri europene, principalul nostru scop fiind acela de a oferi cât mai multe servicii medicale şi pacientul să nu mai fie pus pe drumuri. Practic, ne dorim ca pacientul care vine în această unitate medicală să plece cu un diagnostic. De aceea, am corelat partea clinică cu cea paraclinică şi am luat aparatură pentru toate specialităţile medicale (de la analize medicale la imagistică, radiologie, DEXA, CT, ecografie etc.). În plus, asociem şi partea de centru de permanenţă, inclusiv cu regim de spitalizare de zi, precum şi servicii medicale de îngrijiri la domiciliu sau medicina muncii, fişe auto. Toate aceste servicii fac ca adresabilitatea pacienţilor să fie eficient direcţionată din spitale către ambulatoriu, cu reducerea timpului de aşteptare a pacienţilor şi a costurilor medicale.
