Hai la şcoală, în plină vacanţă mare! Pe la zece dimineaţa am ajuns la Muzeul Satului din Bucureşti. Grupuri aproape în fiecare gospodărie, în jurul unui meşter popular. Câte o săptămână durează un ciclu al meşteşugurilor, în tabăra de creaţie „Vara pe uliţă”. Cât să înveţi. Nu numai să lucrezi. Mai mult, să-ţi descoperi apritudini de care, poate, nu ştiai până acum.
Te-ai înscris, alegi, că ai de unde, olărit, modelaj, sculptură în lemn, incoane, împletituri, podoabe, măşti, păpuşi, ţesături. Ce vrei tu, copilul, tânărul, maturul, să afli. Am văzut şi copii, şi tineri, şi adulţi.
Desene cu dalta
Mă atrage lemnul, aşa că îmi îndrept paşii într-acolo. Profesorul tocmai constata, la fiecare dintre cei zece elevi ai săi, rezultatul de până acum al muncii la casetuţa pentru bijuterii. Desenaseră cu dalta şi în felul acesta au îmbrăcat bucata aceasta albă, vie. Mai au să pună balamalele, să lege capacul de restul corpului. Cei mai mulţi au venit pentru prima oară la un asemenea atelier, dar se vede că mâna nu le tremură. Altfel, sunt ocupaţi cu şcoala. Unii mai au puţin şi, la anul, dau Bacalaureatul. Colegi de-ai lor, aici, în jurul acestei mese, abia ce au ieşit din gimnaziu. Alţii sunt chiar mai mici. Atenţi la sfaturile dascălului. Unde au făcut bine, unde mai au de îndreptat câte ceva.
Lemnul zburător
Aşa îl cunosc pe meşterul Ion Rodoş, din Nucşoara, venit din judeţul Argeş. Omul care a învăţat lemnul să zboare, încă de pe când avea trei ani, de la tatăl şi bunicul lui. Şi uite că s-a prins meşteşugul de Ion al nostru, care, acum, la maturitatea lui profesională, a realizat un adevărat simbol al comunei unde a văzut lumina zilei, cocoşul de munte din Nucşoara. Şi binecuvântarea casei, o pasăre măiastră. Arată acum, în faţa ochilor curioşi, cum dintr-o crenguţă faci o floare de colţ. Uşor, cu un cuţitaş, feliezi bucata de lemn, dar nu până la capăt, doar cât să înflorească. Şi răsare, după câteva minute. Pare atât de simplu! Argeşeanul zice că săptămâna trecută i-a învăţat pe copii să facă linguri din lemn, vaze pentru flori, plachete decorative.
“Să nu uitaţi cine sunteţi”
E încântată noua mea cunoştinţă de ceea ce vede în jurul său. Atât de mulţi copii dornici să înveţe. Nu neapărat să lucreze cu lemnul sau cu alte materiale. Ce contează cel mai mult, spune Ion, este să înveţi să ai răbdare cu tine însuţi. Să nu te mai grăbeşti. Vreau să ştiu de la aceşti tineri de ce au venit aici, în toiul verii. Ce i-a îndemnat. Curiozitatea este cel mai des întâlnit răspuns. “Am vrut să încerc, să văd dacă pot cu adevărat să lucrez cu lemnul”, zice o fată. Se aşterne un pic liniştea, în timp ce mâinile trebăluiesc în jurul casetuţelor. Apoi îşi face din nou simţită vocea meşterului. „Să vă ajute Dumnezeu să vi se îndeplinească planurile, pentru că fiecare vreţi o anumită meserie. Dar, în acelaşi timp, să nu uitaţi cine sunteţi, ca români, şi să nu uitaţi de meşteşuguri, de tradiţiile noastre”.
Cum e la alţii
Vine rândul unei alte poveşti, de data asta de viaţă, pe care o ascultăm cu toţii, şi eu, şi elevii. Meşterul e profesor de sculptură, de zece ani încoace, membru al Academiei Artelor Tradiţionale din Sibiu. Dar altceva vrea să ne spună, apropo de activitatea lui didactică. A fost invitat în multe ţări din Occident, s-a dus acolo prin intermediul autorităţilor române, Ministerul Culturii, în special. Povesteşte experienţa sa dintr-o şcoală din îndepărtata Islandă. Aveau acolo ateliere de meşteşuguri. Toate dotate cu uneltele şi echipamentele necesare. Ce vrea să spună omul este aplecarea spre practică a învăţământului islandez. Copiii învăţau cum să se descurce în viaţă, îşi dezvoltau abilităţi care le vor folosi în toată existenţa lor. La fel a văzut şi la şcoli din Belgia, Olanda, Marea Britanie, Austria, Ungaria, pe unde a fost invitat. „Nu mai spun de câte ori mi s-a propus să rămân la una din şcolile astea, să predau acolo meşteşugurile, pentru că ei au rămas uimiţi de arta lemnului, pe care le-o arătam. Dar nu am vrut să rămân nicăieri, pentru că vreau să lucrez pentru copiii din ţara mea”. Aflu aşadar de la Ion Rodoş că, mai întâi, a fost profesor în arta lemnului la o şcoală din Piteşti. Mai nou, are două clase, una la şcoala din Nucşoara, alta la şcoala din Corbi, în judeţul natal, în total 80 de discipoli. Şi încă o clasă permanentă, cu 20 de elevi, la Muzeul Goleşti. Se mândreşte că a reuşit, până în prezent, să îndrepte paşii pe drumul, greu, al lemnului pentru zece dintre foştii lui învăţăcei. “Este o pâine de mâncat din meseria asta. Nu trebuie să spunem că din meşteşuguri nu trăieşti. Dacă îţi faci treaba în mod corect faţă de tine însuţi, şi faţă de meşeşug, pâinea este destul de albă”.
Concluziile profesorului
Nu de puţine ori, fiind în ţările occidentale, românul auzea de la confraţii lui în ale educaţiei tradiţionale îndemnul de a nu se face şi în România greşelile din Vest, anume distrugerea meşteşugurilor. Este un subiect vast, şi în acelaşi timp vechi, legat de faptul că în şcoala românească acest domeniu cu greu îşi găseşte locul, şi numai în cadrul opţionalelor. Nici cultura tradiţională nu este predată în trunchiul de bază al programei de învăţământ. Se uită meşterul la ce se întâmplă acum, aici, la Muzeul Satului din Bucureşti, văzând mulţimea asta de copii, şi spune că autorităţile ar trebui să ia aminte, că, uite, copiii sunt dornici să înveţe, să lucreze. “Nu e vorba că vor deveni meşteri, la rândul lor. Poate că unii vor prinde gustul pentru frumos. Dar cel mai important este că tineretul vrea să afle toate lucrurile astea, copiii sunt curioşi. La asta ar trebui să se gândească cei care conduc ţara”, conchide cioplitorul în lemn din Argeş.
Lutul copiilor, de 17 ani
Merg într-o altă curte, acolo unde se modelează lutul, sub îndrumarea lui Gheorghe Ţambrea, olar dintr-o zonă a ţării care nu mai are nevoie de prezentare, Horezu. Ce remarc la omul acesta este că de 17 ani vine, în fiecare vară, la tabăra de creaţie a Muzeului Satului, în condiţiile în care 2016 marchează cea de-a XXIV- ediţie. Omul spune că e discpus să-şi întrerupă propriul program de la el de acasă, din atelier, pentru a se dedica promovării lutului în rândul copiilor. Văd cum cei mici sunt ataşaţi deja de cele trei mese pe care au fost instalate roţi ale olarului. Au învăţat cum să aşeze gogoaşa untoasă la locul ei, cum îşi folosesc piciorul ca să învârtă arhaicul agregat, cum ştiu să protejeze cu mâinile creşterea viitorului vas. Meşterul se duce de la unul la altul, parcă ar moşi naşterea străchinii. Copiii sunt concentraţi pe munca lor. Dornici să urmeze întocmai indicaţiile profesorului. La final, când iau sfoara şi desprind vasul de suportul maşinăriei, îi văd cum se destind şi le zâmbesc ochii, fericiţi de ceea ce au obţinut.
Puştoaica harnică
Remarc o puştoaică de clasa a VIII-a, nu numai prin felul în care se comportă cu lutul, dar în special prin gândirea ei profundă. O întreb ce şi cum face şi îmi descrie toate etapele învăţate până acum. Nu a scris nimic, pe niciun caiet, doar ce a ţinut minte din ce i s-a spus. Vreau să ştiu dacă şi-a făcut planuri de viitor şi Ana Maria răspunde cu hotărâre că vrea să fie judecător. Cât despre arta tradiţională, este convinsă că a învăţa aşa ceva înseamnă că „îţi dai seama cum a evoluat ştiinţa, cât de mult s-a dezvoltat omenirea, şi că totul pleacă de la natură, pe care nu trebuie s-o uităm”.
Muzeul vă aşteaptă, în continuare
Meşterul are şi el povestea lui. S-a întors la olărit, cu mulţi ani în urmă, pentru că atelierul de acasă îl aştepta, în locul în care lucraseră mai multe generaţii din familia sa. Pe vremea cealaltă, până în 1989, avusese cu totul alte meserii, dar apoi, când industria românească s-a prăbuşit, şi-a dat seama că roata olarului este, ca şi pentru strămoşi, o modalitate de a-ţi câştiga existenţa. Cu toate că, nu uită să spună, cu năduf, că mai degrabă neagră e pâinea câştigată de meşteri. „Prea mulţi sunt în ţara asta cei care lovesc în meşteşuguri, cât pot de tare”, văd cum bărbatul s-a dat mai la o parte, să-mi spună asta, ca să nu-l audă copiii, să nu le strice bucuria. Tocmai pentru că, recunoaşte, el însuşi îşi regăseşte optimismul atunci când îi vede pe cei mici cât de atraşi sunt, aici, în şcoala de vară, de meşteşuguri. Muzeul vă aşteaptă, puteţi să vă înscrieţi în continuare la cursurile din Satul de la şosea, tabăra cu meşteri are program până pe 12 august.
