Poporul român este prost şi nu trebuie lăsat să decidă în chestiuni importante ale statului decât prin intermediul aleşilor săi. Vi se pare revoltător acest enunţ? Ei bine, cam aşa se poate traduce modul în care gândesc majoritatea politicienilor români, după felul în care au înţeles să respecte instituţia referendumului în România.
Să o luăm cu începutul. În martie 2007, Comisia de la Veneţia, mai exact Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, a întocmit un „Cod de bune practici în materie de referendum”, pentru a oferi statelor membre ale Consiliului Europei câteva principii de bază în aplicarea uneia dintre cele mai importante instituţii ale democraţiei: referendumul popular.
În 2007, autorilor acestui cod nici nu le trecea prin cap că doi ani mai târziu, în România, va fi organizat un referendum legat de reducerea numărului de parlamentari şi de instituirea parlamentului unicameral, că în 2012 criza politică de la Bucureşti se va tranşa tot printr-un referendum, nici că în 2013, tot în România, se va pune din nou în discuţie organizarea unui nou referendum pentru… respectarea referendumului din 2009. Dacă ar fi ştiut ce lucruri spectaculoase se vor întâmpla peste câţiva ani în această ţară, relativ banală de la marginea Europei, ar fi fost, probabil, mult mai exigenţi în redactarea Codului şi, special pentru politicienii de la Bucureşti, ar fi încercat probabil să explice şi ce înseamnă „bune practici” în ţări care se pretind democratice. În orice caz însă, documentul scris de experţii Comisiei face câteva precizări foarte clare. Spune, de pildă, că la un referendum nu se recomandă cvorum de participare deoarece „îi asimilează pe cei care se abţin cu partizanii votului negativ” şi nici cvorum de aprobare întrucât „riscă să creeze o situaţie politică dificilă în cazul în care proiectul este adoptat cu o majoritate simplă, inferioară însă cvorumului necesar.” În treacăt fie spus, în 2012 neimplementarea acestor recomandări în legislaţia românească l-a ajutat pe Traian Băsescu să-şi păstreze funcţia pe care o vâna cu atâta ardoare actualul preşedinte al Senatului, Crin Antonescu.
Mai departe, Codul vorbeşte despre efecte: a.”Efectele referendumului, decizional sau consultativ, trebuie să fie precizate expres în Constituţie sau prin lege” şi b. „Este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă are însă caracter decizional trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară”.
Prevederi clare, de bun simţ. Tot ce ar fi trebuit să facă politicienii români în anii care au trecut de atunci ar fi fost să le includă în legislaţia care reglementează referendumul. Asta, dacă ar fi intenţionat să dea cu adevărat greutate votului popular în alte chestiuni decât alegerile.
Citeşte şi: ANALIZĂ RL. Care sunt avantajele şi pericolele unui parlament unicameral
Nici Traian Băsescu şi nici USL nu au dovedit că au vrut vreodată ca plebiscitul să joace un rol major în deciderea unor chestiuni vitale pentru societate. Mai degrabă, referendumul a fost privit întotdeauna ca un instrument prin care adversarului politic să-i fie arătată pisica „Uite ce a decis poporul, poporul nu te mai vrea”, iar poporului să-i poată fi pus pe tavă un vinovat: „Voi aţi decis, politicienii nu au respectat!”. Nimic mai mult.
Mai trebuie spus că în 2012, tot în mijlocul unui scandal, Curtea Constituţională a vrut într-adevăr să lămurească problema obligativităţii respectării deciziei referendumului din 2009. Iată un fragment din hotărârea respectivă: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.(…).Întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra căreia poporul este chemat să îşi exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi, Comisia de la Veneţia (…) a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ (cum a fost cel din 2009), fie că este decizional(…) Faptul că în cazul referendumului consultativ nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Nici nu ar fi admisibil într-un stat de drept ca voinţa populară, exprimată cu o largă majoritate (în cazul de faţă, 83,31% dintre voturile valabil exprimate), să fie ignorată de reprezentanţii aleşi ai poporului. (…) Tot astfel, practica statelor democratice relevă faptul că reprezentanţii poporului sunt în mod substanţial legaţi de rezultatele consultărilor populare„.
Se ştie deja că nici până în ziua de astăzi Parlamentul nu a luat în considerare decizia Curţii Constituţionale de atunci.
În aceste condiţii, o întrebare legitimă ar fi: ce se va întâmpla dacă preşedintele va merge mai departe şi va declanşa procedura de organizare a referendumului pentru reducerea numărului de parlamentari şi stabilirea parlamentului unicameral? Cum nici noua lege a referendumului (contestată la Curtea Constituţională) nu pomeneşte nimic despre obligativitatea respectării acestuia de către Parlament, aleşii noştri ar putea să refuze din nou să-l pună în aplicare, invocând, după cum deja v-aţi obişnuit, faptul că poporul a ales în decembrie 2012, iar cei aleşi atunci decid în numele poporului. Punct.
Iar dacă unii vor decide să pună totuşi în aplicare votul popular, asta nu va avea nimic în comun cu respectul faţă de cetăţean, ci exclusiv cu jocurile de putere din USL.
