În pofida avertismentelor președintelui Iohannis și a promisiunilor de sprijin obținute de premierul Dacian Cioloș la Washington, șansele ca România să obțină ceea ce își dorește la summit-ul NATO de la Varșovia din luna iulie sunt minime. Sursele neoficiale (pentru că cele oficiale sunt mute ca lebedele) consultate de România Liberă, au descris un cvasi-eșec pentru România, care pledează pentru măsuri de consolidare a flancului sudic al alianței în special în regiunea Mării Negre.
Aliații se vor concentra asupra închiderii ”coridorului baltic”, măsuri de apărare a Poloniei și țărilor baltice, asupra cărora există deja un consens politic între americani și europeni și vor lăsa zona controversată a Mării Negre la latitudinea membrilor din statele riverane – România, Turcia și Bulgaria – ceea ce revine concret la a nu face absolut nimic dincolo trimiterea din când în când a unor nave de patrulă. Între timp însă Rusia va continua militarizarea peninsulei Crimeea și își va consolida dominația asupra litoralului estic. În fapt, Marea Neagră va deveni de facto „un lac rusesc” pentru că noi nu am știut sau nu am putut să ne jucăm atu-urile. Consecințele vor fi copleșitoare.
Amenințarea rusă e reală, prezentă și în creștere
După inaugurarea bazei de la Deveselu, președintele rus, Vladimir Putin, a declarat că „Rusia este forțată gândească modalități de neutralizare” a „amenințării” pe care ar reprezenta-o scutul antirachetă și a acuzat Statele Unite că prin instalarea interceptorilor de la Deveselu și în Polonia, SUA încalcă Tratatul privind forțele nucleare intermediare (INF). Consecința firească ar fi instalarea de rachete de croazieră în Crimeea, ceea ce ar permite Rusiei să „acopere” un teritoriu vast, de la Orientul Mijlociu până la o mare parte din Europa, de la Varșovia și Viena, până la Roma, și eventual de rachete Iskander dotate cu încărcătură nucleară, care ar amenința coasta României și Turciei. Aceasta ar fi o escaladare gravă căreia însă Putin a decis să nu îi dea curs.
Nu că nu ar fi lipsit vocile care îi cereau imperativ tocmai acest lucru. Imediat după ceremonia de la Deveselu televiziunile rusești au fost invadate de o armată de analiști militari, geopolitici și experți de toate felurile care au tunat împotriva Statelor Unite și a României. Unul chiar a cerut un atac cu arme nucleare tactice asupra bazei de la Deveselu. Putin i-a lăsat să se indigneze patriotic la televizor dar nu a mișcat un deget până acum. Mai mult, a declarat că „nu vom fi târâți în această cursă (a înarmării). Vom merge pe calea noastră. Vom lucra cu multă precizie fără a depăși planurile de finanțare a re-echipării Armatei și Marinei care au fost deja aprobate pentru următorii ani”. Altfel spus, Kremlinul nu are de gând să denunțe prea curând tratatul INF și nici să plaseze arme nucleare tactice și rachete de croazieră de tip Kalibr, testate deja cu mai mult sau mai puțin succes în Siria toamna trecută, când au fost lansate de pe nave din Marea Caspică, pe navele Flotei Mării Negre de la Sevastopol. Principalul motiv pentru care Putin nu lansează o nouă cursă a înarmării este că se teme de riposta americană.
Dacă rușii desfășoară arme nucleare tactice la granițele NATO, atunci toate acordurile de până acum ar putea să cadă și, ca atare, Statele Unite s-ar simți libere să desfășoare în Estul Europei ce și câte forțe consideră necesare pentru a contracara amenințarea rusă. De aceea Putin preferă să acționeze mai discret, subversiv și mai eficient decât o demonstrație de forță cerută de hiperexcitații analiști de la Moscova.
În 2014, Flota Mării Negre de la Sevastopol număra 12.500 de militari, nici un tanc, 92 de vehicule terestre de luptă, 24 de unități de artilerie grea (tunuri și rachete), 22 de avioane de luptă, 37 de elicoptere, 26 de nave și două submarine. În martie anul acesta, numărul militarilor era deja aproape dublu – 23.800, au apărut 30 de tancuri, numărul vehiculelor de luptă și amfibii a crescut la 603 și al unităților de artilerie la 173. Rusia are acum în Crimeea 74 de avioane de luptă, 61 de elicoptere, 30 de nave militare și patru submarine. Au apărut și 16 baterii de rachete sol-aer.
„Planurile precise” despre care vorbea Putin prevăd ca până în 2020, numărul militarilor să ajungă la 43.000, numărul unităților terestre să se dubleze, numărul bateriilor de rachete de orice tip să ajungă la 50, 150 de avioane de luptă, 33 de nave de război și șapte submarine. Șase fregate noi și două submarine vor ajunge la Sevastopol până la sfârșitul acestui an. În total,echipamente noi în valoarede un miliard de dolari.
Dacă forțele terestre au drept scop să țină în șah Ucraina, Moldova și să constituie o forță de presiune asupra estului României, restul uriașului arsenal desfășurat de ruși în Crimeea are alt scop: Consolidarea dominației absolute a Rusiei asupra Mării Negre, prevenirea oricărei amenințări sau contraamenințări serioase din partea NATO și proiecția puterii militare a Rusiei în Mediterana, Canalul Suez și Atlantic așa cum stă scris în Doctrina Navală a Rusiei aprobată în 2015. De fapt, dacă Rusia vrea să își recapete statutul de mare putere, nu va putea face acest lucru decât pornind din Marea Neagră, așa cum remarcă Jonathan Eyal de la Royal United Services Institute (RUSI), „în vreme ce atenția NATO asupra noilor amenițări militare din partea Rusiei s-a concentrat asupra nord-estului Europei, Marea Neagră este pivotul jocului geopolitic pe care în joacă Moscova. Din 2008, de la invazia Georgiei, acesta a fost jocul Rusiei și chiar războiul din Ucraina și ocuparea Crimeii au legătură în mare parte cu Marea Neagră”.
În opt ani, Rusia a ajuns să controleze aproape întregul litoral estic, după declararea indepedenței Abhaziei și își va întări acest control cu consecințe clare asupra rutelor comerciale și eventualelor conducte de transport al hidrocarburilor, controlează deja litoralul nordic, Marea Azov și strâmtoarea Kerci după ocuparea Crimeii și nu întâmpină nici o rezistență serioasă din sud, din partea Turciei sau din Vest, din partea României și Bulgariei.
România riscă să piardă controlul asupra propriului spațiu aerian
Pentru România, consecințele sunt extrem de serioase. În primul rând, după ocuparea Crimeii, România și Rusia se învecinează direct în Marea Neagră unde zonele economice exclusive sunt adiacente. Această situație are un potențial crescut de incidente și este suficient să amintim un material publicat de Financial Times de la bordul unei fregate canadiene care a patrulat în largul coastelor României și care era în permanență hărțuită de avioanele și navele spion ale rușilor. Căpitanul fregatei declara că „ei (rușii) sunt omniprezenți aici. Vor să știm că aceasta este zona lor și de aceea flutură steagul rusesc”. În largul coastelor României.
Pe de altă parte, aglomerarea de nave de luptă, submarine, avioane și baterii de rachete face parte dintr-o strategie trasparentă privind ceea ce analiștii militari ai NATO numesc A2AD – anti acces/area denial – transformarea Mării Negre într-o zonă de excludere aeriană de facto și unde navele Alianței vor avea exact atâta acces cât la permit rușii să aibă. Abia recent, în ultimele luni, Comitetul Militar al NATO a început să transmită organismelor politice de decizie avertismente tot mai serioase că Alianța riscă să piardă Marea Neagră, iar secretarul general adjunct, Alexander Vershbow, a recunoscut chiar în România gravitatea situației și nevoia de a crește numărul patrulelor NATO în regiune.
Pentru România, există un risc serios nu numai să piardă controlul militar asupra zonei economice exclusiv dar și controlul asupra spațiului aerian din zona litorală. În fond Crimeea este la 200 de mile de Constanța și România nu are mijloace de a contracara o forță de aeriană cum este aceea pe rușii plănuiesc să o desfășoare în Crimeea. Întrebarea este dacă și liderii politici înțeleg pericolul și urgența lui și dacă au de gând să acționeze. Semnalele sunt că nu. Până și președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, s-a arătat exasperat de situația din Marea Neagră și a declarat la începutul acestei luni că „I-am spus (lui Jens Stoltenberg, secretarul general NATO) „Sunteți absenți din Marea Neagră. Marea Neagră aproape că a devenit un lac rusesc. Dacă nu acționăm acum, istoria n-o să ne ierte”.
Ce au făcut balticii și ce a făcut România în ultimii doi ani?
Dacă Erdogan are măcar simțul judecății istoriei, liderii români par să îl fi pierdut, pentru că în cei aproape doi ani care au trecut de la summit-ul din Țara Galilor, au făcut prea puține pentru a avansa interesele României în Marea Neagră și a promova Marea Neagră pe agenda NATO. Ceea ce știm cu siguranță este că la Newport, liderii NATO au recunoscut importanța Mării Negre și că au făcut-o la insistențele României, mai precis ale președintelui Traian Băsescu, care a presat atât aliații cât și Ministerul român de Externe, să o introducă în Declarația Finală.
Ca atare, la punctul 18 (din 113) al Declarației, stă scris: „Suntem de asemenea îngrijorați de încălcările repetate de către Rusia ale legilor internaționale, inclusiv Charta ONU; de comportamentul său față de Georgia și Republica Moldova; de încălcarea aranjamentelor și angajamentelor de securitate din Europa, inclusiv Actul Final de la Helsinki; de nerespectarea și neimplementarea îndelungată a Tratatului privind Forțele Convenționale în Europa (CFE); și de utilizarea instrumentelor militare și de alt tip pentru constrângerea vecinilor. Acest comportament amenință ordinea internațioanală bazată pe reguli și constituie o amenințare la adresa securității Euro-Atlantice. În plus, aceste dezvoltări pot avea efecte pe termen lung asupra stabilității regiunii Mării Negre, care rămâne o componentă importantă a securității Euro-Atlantice. Acțiunile curente ale Rusiei sunt contrare principiilor pe care am construit mecanismele de consilidare a încrederii în Marea Neagră. Vom continua să susținem, așa cum este potrivit, eforturile regionale ale statelor riverane Mării Negre destinate garantării securității și stabilității”.
Fără această mențiune întregul efort de consolidare a flancului estic al NATO s-ar fi concentrat asupra Poloniei și țărilor baltice, unde deja Rusia a impus cu succes o zonă A2/AD, o treime din teritoriul Poloniei și întregul teritoriu baltic neputând fi apărate de un eventual atac. De aceea, era important, pentru a menține echilibrul, să existe, o strategie a statelor riverane la Marea Neagră pentru a contracara militarizare constantă regiunii de către Rusia.
Știm de asemenea că polonezii și balticii s-au pus pe lucru și au început să elaboreze aproape imediat o astfel de strategie integrată. La nici o lună de la summit-ul de la Newport au organizat propriul summit destinat apării spațiului baltic, think tank-urile de securitate și analiză militară au fost puse la lucru, au fost redactate studii consistente privind nevoile de apărare care au fost asumate de guverne și introduse în strategiile de apărare, iar diplomațiile celor patru țări, deja profesionalizate și cu legături excelente atât la Washington cât și în Europa de Vest au lansat „Ofensiva pentru Baltica”. Rezultatul este că la recenta reuniune a miniștrilor de Externe s-a aprobat deja desfășurarea a cinci batalioane (o divizie sau puțin mai mult de o divizie) NATO în regiune, există deja centre de comandă și coordare care vor fi consolidate și va exista și o prezență navală susținută discret și de statele scandinave neutre Suedia și Finlanda. Neutre dar care au suficiente bătăi de cap cu agresivitatea rusă ca să realizeze că întărirea apărării statelor baltice de către NATO contribuie la propria securitate. Cum summit-ul are loc la Varșovia, trebuie să ne așteptăm la un triumf diplomatic și strategic al flancului nordic.
Ce a făcut în schimb România este neclar. Știm, bunăoară, că acum un an, la o reuniune a Consiliului Nord-Atlantic în Turcia, fostul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, a propus o strategie NATO „cu două brațe” – estic și sudic – pornind de la „nevoia ca regiunea Mării Negre să fie mai ferm așezată pe harta strategică a Alianței”. Ce s-a întâmplat cu această propunere nu mai știm, deși ea a fost primită bine de aliați. De atunci, activitatea diplomatică și strategică a României privind consolidarea flancului sudic a intrat în penumbră.
În imensa lui incompetență și suficiență Victor Ponta nu s-a obosit să se aplece asupra nevoilor strategice ale României, iar guvernul Cioloș nu pare să fi apucat, presat de tot felul de urgențe interne, să se ocupe serios de chestiune. Știm că există cel puțin un studiu consistent redactat sub patronajul Center for European Policy Analysis (CEPA) de o echipă coordonată de Iulian Fota și publicat la începutul anului, dar nu știm ca datele și concluziile acestui studiu să fi fost prinse în vreun document oficial românesc.
Ce am dorit, ce vom obține
Cert este că am intrat în criză de timp și situația a devenit urgentă. Acum nici zece zile, aflat în vizită la Vilnius, președintele Iohannis a atras pentru prima oară atenția în mod explicit asupra pericolului unei abordări dezechilibrate a apărării în Estul Europei. „…pentru NATO noi credem că este important ca întreg Flancul Estic să fie bine consolidat să avem o poziție foarte solidă. Și atunci evident că, în fiecare parte trebuie să existe măsuri specifice de adresare a amenințărilor, însă în ansamblu este important să existe o abordare echilibrată, adică să nu existe măsuri considerabil mai importante într-o parte și în cealaltă parte să apară o oarecare slăbire. Această abordare echilibrată este importantă pentru a da putere întregului flanc.” Această declarație reprezintă, cu alte cuvinte, o confirmare că există deja o abordare dezechilibrată în favoarea flancului nordic și în defavoarea celui sudic, pentru că altfel, avertismentul prezidențial nu și-ar fi avut rostul.
Confirmarea a venit și de ministeriala NATO unde s-a convenit asupra celor cinci batalioane desfășurate în țările baltice și Polonia iar despre Marea Neagră nu s-a scos o vorbă. Dacă s-ar fi luat vreo decizie am fi aflat de la Ministerul de Externe, care a păstrat însă discreția și a dat un comunicat șters.
Urgența s-a văzut și din punctul de vedere apăsat exprimat de Cioloș la Washington. Prim ministrul a insistat asupra faptului că a cerut sprijinul Statelor Unite pentru o decizie favorabilă României și flancului sudic la Varșovia și a declarat că a obținut „promisiunea” americană că va primi acest sprijin politic. Cioloș a precizat trei dintre obiectivele României: o prezență terestră la nivel de brigadă (cel puțin două batalioane, cel mult cinci) un centru regional pentru coordonarea exercițiilor militare și o prezență navală mai consistentă. O primă problemă cu prezența navală non-riverană este că aceasta este limitată de Convenția de la Montreux din 1936 privind strâmtorile turce – maximum 9 vase militare o dată, maximum 40.000 tone, maximum 21 de zile staționare, nici un portavion, nici un submarin.
Cum nimeni nu are de gând să încalce Convenția prea curând singura soluție posibilă este consolidarea prezenței maritime a celor trei state NATO riverane, România, Turcia, Bulgaria. Dacian Cioloș a declarat că l-a informat pe vicepreședintele Joe Biden cu privire la cooperare dintre cele trei țări, dar la momentul la care vorbim, nu există o structură navală integrată în care cele trei state să fi stabilit ce resurse navale pun la dispoziție, nu există nici o decizie privind o structură de comandă unică integrată între cele trei țări și nu a fost luată nici o decizie privind o eventuală bază navală NATO în Marea Neagră care să găzduiască această forță NATO și eventualele structuri de comandă. Nu există nimic și de aceea, avem confirmarea cvasi-oficială că la Varșovia nu vom primi nimic în plus în materie de prezență navală în lipsa unei strategii comune România-Turcia-Bulgaria.
Cea de-a doua problemă este că există un număr important de țări europene (dintre care știm cel puțin una, Franța) care se tem să întărească prezența navală în Marea Neagră după incidentul în care Turcia a doborât un avion rusesc și manifestă neîncredere față de președintele Erdogan și de capacitatea lui de a nu transforma Marea Neagră într-un teren de confruntare. De aceea sarcina inițiativei cooperare navală și planurile trebuiau să vină de la România pentru a avea greutate și credibilitate. Nu au venit, deci nu se va lua nici o decizie.
În ceea ce privește prezența terestră, premierul a vorbit despre o divizie, dar din interviurile realizate cu persoane familiare cu subiectul, România nu va primi mai mult de o forță de nivelul unui batalion. În sfârșit Dacian Cioloș a vorbit despre trei priorități românești. Am aflat că cel puțin la nivelul Ministerului Apării fuseseră identificate cinci priorități cu care România merge la Varșovia și că dintre acestea nu putem conta realist decât pe două, și acelea parțiale – un batalion în loc de o divizie și centrul pentru exerciții, nimic concret în privința prezenței navale, în afara unor promisiuni.
Vorbim, cu două săptămâni înaintea summit-ului de un eșec sau cvasi-eșec. Ce este mai supărător este că e vorba despre un eșec de care suntem singuri responsabili. Nu există nici o conspirație împotriva României, dimpotrivă NATO cel puțin la nivel militar a conștientizat pericolul și urgența pe care reprezintă acțiunile ruse în Marea Neagră și și-a declarat disponibilitatea de a oferi sprijin activ și consistent României. Problema este la nivel politic unde nu am știut să „vindem” public în mod profesionist interesele României așa cum au făcut-o balticii și polonezii care au întreaga Alianță aliniată în spatele lor, iar noi nu.
