Proiectul declarației finale a summit-ului UE început la Bruxelles, care are drept principală temă condițiile Marii Britanii adresate Uniunii Europene în perspectiva referendumului privind rămânerea în UE, publicat ieri de Financial Times, se bazează în cea mai mare parte pe propunerile președintelui Consiliului European, Donald Tusk, și conține concesii însemnate făcute Londrei, dar și reguli clare în ceea ce privește declanșarea așa-zisei „frâne de urgență“ privind suspendarea și restricționarea beneficiilor sociale pentru imigranți.
În pofida unei campanii virulente declanșate la București privind un așa-zis „șantaj” britanic la adresa Europei și a unei presupuse „trădări” din partea președintelui Klaus Iohannis a intereselor muncitorilor români din Marea Britanie, mecanismul care urma să fie agreat la Bruxelles este unul rezonabil și obiectiv care previne atât discriminarea, cât și frauda masivă în materie de beneficii sociale. Lui Iohannis i se pot reproșa multe lucruri, dar că a trădat interesele emigranților români, nu. Dacă exemplul britanic va fi urmat și de alte state membre, atunci vom asista la o reașezare a hărții sociale a Europei și la „repatrierea” unei părți din responsabilitățile sociale pe care, în mod convenabil, România le-a exportat în Vest.
Din motive de spațiu, nu vom stărui asupra primelor trei capitole ale solicitărilor Marii Britanii: guvernanța economică, suveranitatea și competitivitatea. Este de remarcat însă faptul că draftul de Declarație Finală citat de FT recunoaște explicit că idealul „unei uniuni mai strânse” proclamat în Tratatul UE, nu este constrângător din punct de vedere legal și nu atrage, prin urmare, cedări de suveranitante care decurg necesar din simpla calitate de stat membru al Uniunii Europene. Documentul recunoaște, așadar, că orice acțiune în vederea unei integrări aprofundate și crearea unei strucruri supra-statale de tip federal este, în esență, opțiunea politică a statului respectiv, nu o obligație ce decurge din aderarea la UE. Altfel spus, statele membre au exact atâta suveranitate națională câtă doresc în cadrul Uniunii, ceea ce plasează responsabilitățile acolo unde sunt – în capitalele țărilor membre – și risipește mitul „tiraniei Bruxelles-ului”.
Cheia și miza întregii dezbateri create în jurul solicitărilor Marii Britanii de renegociere o reprezintă cererile sale privind suspendarea pe o anumită perioadă a beneficiilor sociale acordate imigranților din interiorul Uniunii Europene și posibilele efecte asupra libertății de mișcare a forței de muncă, unul din drepturile inalienabile înscrise în tratatele europene. Ce a cerut Marea Britanie? Dreptul de a suspenda pe termen nelimitat ajutoarele sociale acordate imigranților care lucrează pentru salariul minim și mai ales al așa-numitelor „credite fiscale” acordate imigranților care au în întreținere minori în țările de origine. Cu vorbele prim-ministrului David Cameron, „o persoană care vine în Marea Britanie din altă parte din UE, este angajată pentru salariul minim și are doi copii în întreținere în țara de origine, va primi beneficii sociale în jur de 700 de lire (în jur de 900 de euro) pe lună în Regatul Unit. Asta înseamnă de peste două ori mai mult decât ar primi în Germania și de trei ori mai mult decât în Franța… Acest lucru trebuie să se schimbe și de aceea voi insista ca în viitor aceia care solicită credite fiscale (tax credits) și beneficii pentru copii trebuie să trăiască aici și să contribuie pentru țara noastră pentru o perioadă de minimum patru ani”.
Să comparăm mere cu pere
Pentru cititorii din România, nefamiliarizați cu sistemul social britanic, trebuie făcute câteva precizări legate de sistemul social britanic. În Marea Britanie, persoanele care muncesc pentru salariul minim sau care au salarii mici beneficiază de aceste așa-numite „credite fiscale” prin care statul le acordă sume de bani suplimentare, fie indirect, prin intermediul autorităților locale pentru plata chiriilor (housing benefits), fie direct, pentru întreținerea minorilor, prin creditele fiscale reclamate de Cameron. În sine, este un sistem nebunesc care nu este clar dacă este sustenabil în acest moment când deja prea mulți cetățeni britanici uzează și abuzează de el, darămite dacă este supus presiunilor din partea unor valuri masive de imigranți intracomunitari din fostele țări comuniste. Pericolul ca sistemul să se prăbușească este real și de aici și urgența cu care David Cameron cere derogări de la Uniunea Europeană. O altă precizare importantă privește nivelul salariului minim, ca să vedem la ce ne raportăm. Începând din luna aprilie a acestui an, venitul minim pentru subzistență în Marea Britanie pentru o persoană de minimum 25 de ani va fi de 7,2 lire pe oră. Ceea ce, la opt ore pe zi/cinci zile pe săptămână/patru săptămâni înseamnă 1.150 de lire pe lună. Adăugați și beneficiile pentru locuință și creditele fiscale și iese un venit la care un medic sau un inginer din România nu poate decât să viseze. Să mai adăugăm că pentru a te califica pentru beneficii sociale în Marea Britanie trebuie să dovedești că ai muncit cel puțin pentru salariul minim, cel puțin trei luni, cel puțin 12 ore pe săptămână, ceea ce lasă posibilități largi de abuz al sistemului. Analiștii care încearcă să relativizeze atractivitatea sistemului britanic pentru imigranții din Est, observă că sistemul social britanic nu este unul dintre cele mai generoase din Europa de Vest.
Judecând în funcție de standardul de viață și puterea de cumpărare comparativă (prețuri) aceștia au ajuns la concluzia că sistemul social britanic este comparabil cu cel german și chiar inferior celui al Belgiei, de exemplu. Dar acesta este un caz de comparație între merele occidentale menit să ascundă adevărul. În ceea ce privește imigrația din Est, este mai util să comparăm merele britanice cu perele românești pentru că în acest caz, ceea ce contează sunt sumele absolute nu puterea de cumpărare comparativă. Or, în țări ca România, sumele pentru salariul minim, alocațiile pentru copii și alte ajutoare de stat sunt ridicole în cifre absolute în comparație cu Marea Britanie.
Vin românii!
Acum un an, un documentar în trei episoade despre imigrația românească în Marea Britanie difuzat de Channel 4 a stârnit un scandal uriaș și proteste după ce primul episod înfățișa în special fenomenul imigrației romilor. Scandalul s-a stins după ce s-a dovedit că documentarul era mult mai echilibrat decât au dorit propagandiștii de la București să se vadă – „ne fac pe toți țigani” – și a scos la lumină în primul rând deficiențe grave ale sistemelor sociale din România. Multă vreme ni s-a spus că „isteria antiromânească” din 2014, când au fost ridicate restricțiile privind dreptul la muncă pentru români și bulgari a fost nejustificată, de vreme ce românii nu au invadat Marea Britanie așa cum o făcuseră polonezii cu câțiva ani înainte, ba chiar ar fi emigrat în număr redus. Acum știm că nu este așa. Ce-i drept, românii nu au venit în număr comparabil cu polonezii, dar, în nici un caz nesemnificativ.
Potrivit datelor publicate în august anul trecut de către Biroul Național de Statistică al Marii Britanii, numărul total al românilor aflați în Marea Britanie la sfârșitul lui 2014 era de 175.000, numărul românilor și bulgarilor sosiți între martie 2014 și martie 2015 a fost de 53.000 și că până în iunie 2015, cetățenilor români le-au fost alocate cel mai mare număr de NINos – numere de asigurări sociale, 170.000, comparativ cu 63.000 cu un an înainte, adică o creștere de 168%, cea mai mare din Marea Britanie. Fără număr de asigurări sociale nu poți să soliciți beneficii sociale și fostul lider al UKIP, Nigel Farage, a acuzat guvernul britanic că ascunde cifra reală a imigranților români. Ca de multe ori, Nigel Farage era pe lângă subiect. Ceea ce scot la lumină aceste cifre este că mulți români lucrau la negru sau nu erau conștienți de avantajele de care pot beneficia și că în ultimul an, cu asistență juridică sau nu au început să iasă la lumină. Ceea ce las deschisă întrebarea: „Câți alții mai sunt?”.
Ce se negociază
În nici un caz, limitarea liberei circulații a forței de muncă. Londra nu a solicitat nici un moment puterea de a interzice, limita în vreun fel sau obstrucționa dreptul unui cetățean european de a lucra pe teritoriul Marii Britanii. A cerut însă suspendarea pentru patru ani a beneficiilor sociale, în special a acelora „exportabile” în țările de origine, cum ar fi creditele fiscale și beneficiile pentru copii pentru imigranții aflați pe teritoriul britanic și a celor ce vor veni ulterior, precum și „indexarea” beneficiilor sociale în funcție de situația din țara de origine. Adică, nici un imigrant nu va primi beneficii sociale mai mari în Marea Britanie decât ar primi în România pentru persoanele aflate în asisență în România. Altfel spus, un român care muncește în Marea Britanie primește sprijin social britanic pentru el, ca rezident în Marea Britanie, la nivel britanic, dar pentru copiii lăsați în România, primește o alocație egală cu alocația acordată de statul român.
Ceea ce a obținut este mai puțin decât ceea ce a cerut, dar mai mult decât avea până acum. Așa-numita frână de urgență. Uniunea Europeană recunoaște dreptul unui stat membru de a recurge la măsuri de limitare a acordării beneficiilor sociale, dar numai în condiții „de magnitudine excepțională”. În plus, Comisia Europeană trebuie să constate „presiuni excesive” asupra sistemelor sociale, să notifice Consiliul European – reuniunea șefilor de stat și de guvern – care va autoriza statul respectiv să recurgă la măsuri excepționale. Ieri nu era clar încă ce rol urmează să aibă Parlamentul European în această procedură, dar este limpede că nici un guvern nu va putea tăia beneficii sociale în mod arbitrar. Mai mult, dacă vor fi acceptate condițiile grupului de la Vișegrad, nu o vor putea face retroactiv, pentru imigranții aflați deja în țara de destinație, ci doar pentru eventualele valuri de imigranți care vor veni de acum înainte. Ceea ce coincide cu poziția exprimată de România.
Condițiile Marii Britanii nu sunt nici șantaj, nici torpilarea solidarității europene. Sunt măsuri de limitare și control al turismului social de care vor beneficia în primul rând muncitorii onești, adică cea mai mare parte a românilor care muncesc în Marea Britanie și în Europa. Cât despre povara socială, aceasta se mută, așa cum este firesc pe statele de origine. Nu poți să acuzi Marea Britanie de „șantaj” pe banii contribuabilului britanic în timp ce tu îți neglijezi acasă obligațiile în materie de bună guvernare doar pentru că există supapa europeană unde poți să-i evacuezi pe toți cei pe care ești obligat ca stat român să îi protejezi.
