Nu, nu este nici o greșeală. În ciuda aparențelor și a prejudecăților noastre, provocând și purtând al Doilea Război Mondial, Germania a distrus ordinea europeană și mondială anterioară și și-a impus dominația asupra Europei prin intermediul “imperiului prietenos” numit UE, convertind treptat visul lui Jean Monnet, Altiero Spinelli și Paul-Henri Spaak în realitatea proiectului originar al lui Hjalmar Schacht, Joseph Goebbels și Joachim von Ribbentrop. Pe de altă parte, sabordând URSS și lăsând America fără inamic, Rusia a împins SUA într-un pseudo-unipolarism păgubos din care a trebuit să iasă rapid, obligată să abandoneze în fapt funcția de șerif global, să părăsească Europa, să își piardă aliații tradiționali și să se apere în disperare, ea campioana liberalismului și a liberschimbismului, din spatele unor ziduri de beton, de sârmă ghimpată și de taxe vamale.
Întâlnirea a avut loc la reședința privată a cancelarului german. Una și aceeași persoană cu cea care cere SUA și membrilor UE să înăsprească și prelungească sancțiunile împotriva Rusiei, consecutive “partajului” de facto al Ucrainei prin efectul “revoluției” Maidanului. Și, evident, aceeași persoană cu cea care luptă până la ultimul… ucrainean pentru independența Kievului față de Moscova, în timp ce îi răpește Ucrainei atuul strategic al monopolului asupra tranzitului de hidrocarburi rusești spre Europa, întărindu-și dominația asupra acesteia prin construcția gazoductului North Stream 2, care, dintr-o lovitură, îi va transfera ei respectivul monopol și va elimina ipoteticul “șantaj energetic” american asupra “Europei germane”.
Potrivit informațiilor oficioase, cei doi nu au discutat despre controversatul gazoduct decât atât cât să transmită Americii și lumii că zarurile au fost aruncate și opoziția Casei Albe nu are efecte asupra Antantei ruso-germane. În rest, ca orice superputeri, au vorbit despre raporturile bilaterale numai prin abordarea problemelor altora: Siria, adică Orientul Mijlociu (acolo unde influența americană se cere limitată), Iran, adică Asia Centrală (acolo unde se preconizează pe față sabotarea politicii americane), și Ucraina, adică Europa de Est și Marea Neagră (acolo unde Trilaterala Rusia-Turcia-Germania pare a ieși din ceață, asemenea fantomei Olandezului zburător.)
În SUA, deschiderile președintelui Donald Trump față de Rusia au trezit o explozie de critici și invective, văzându-se în ele dovada rușinoasă și scandaloasă a amestecului rusesc în alegerile americane. La Helsinki se vor fi întâlnit președintele Rusiei și “agentul” său de la Casa Albă.
Sub tirul acestor critici “interne”, președintele american este obligat să frâneze procesul și să amâne o nouă întâlnire cu omologul de la Kremlin. Nimic, însă, din toate acestea nu are loc în Germania. Dna Merkel nu este acuzată de a fi “omul Moscovei”. Regula logică potrivit căreia identitatea de raționament trebuie să ducă la identitate de concluzie nu se aplică.
La case mai mici lucrurile se petrec aidoma. Acum câțiva ani, pentru crima de a fi participat în Azerbaidjan la deschiderea unor întreceri sportive internaționale alături de președintele rus Vladimir Putin, premierul României, Victor Ponta, a fost imediat denunțat în presa locală și internațională ca “om al rușilor”, iar PSD ca partid care urmărește scoaterea României din alianțele euro-atlantice pentru a o subordona agendei rusești. Dansul “nupțial” (sub aspect geopolitic) dansat de același Vladimir Putin cu ministrul de externe al Austriei, ca invitat de onoare la nunta acesteia, și reverența făcută până la pământ – la propriu și la figurat – de coapta mireasă în fața țarului tuturor Rusiilor (adică și a Malorusiei ucrainene) nu au condus la aceeași concluzie. Quod licet Iovi non licet bovi (Ceea ce se permite lui Jupiter nu se permite și boului).
Dar pentru că și lipsa de logică trebuie să aibă o logică, este necesar să observăm că dna ministru de externe al Austriei face parte dintr-un guvern care critică PSD pentru derapajul său democratic – în contrast, desigur, cu democrația (iliberală) vibrantă a Rusiei – și sprijină acțiunea batalioanelor de asalt fidele președintelui Iohannis, destinată a dărâma guvernul legitim al “ciumei roșii”, acuzat inclusiv pentru politica sa, chipurile, rusofilă. Aceasta în timp ce, în consens cu președintele român, cere Parlamentului României să adopte o legislație permisivă pentru penetrarea sectoarelor strategice ale economiei românești de către investitorii austrieci, altminteri deja prezenți acolo inclusiv ca firme de acoperire a intereselor economice ruse.
Dacă lucrurile stau așa, rezultă că nu Guvernul PSD face politica Rusiei în România, ci președintele Iohannis și prietenii săi politici din Legislativ, autoritatea judecătorească, serviciile secrete și, desigur, din stradă; iar asta nu direct, ci prin intermediul binomului germanic – axa Berlin-Viena – în spatele căruia se mișcă fantomele lui Ribbentrop și Molotov – două personaje trecătoare care și-au donat numele unei strategii ruso-germane perene. Tertium non datur (O altă concluzie este imposibilă).
Astfel putem găsi și o explicație pentru autismul SRI față de lovitura de stat declanșată pe 10 august anul curent în Piața Victoriei. Sponsorul extern al loviturii nu este Rusia, ci partenerii occidentali (teoretic ai noștri, în realitate ai ei) împotriva cărora SRI a primit, urmare a unei decizii politice dâmbovițene obligatoriu de revizuit în condițiile actuale, interdicția de a acționa.
Important de remarcat este și orientarea generală a politicii externe promovate de actualul Guvern al Austriei: xenofobă, anti-imigraționistă și eurosceptică. Prin urmare, cazaciocul dansat la “nunta austriacă” are și un subtil mesaj politico-ideologic: Rusia se asociază cu forțele politice conservatoare care așază națiunea înaintea și chiar împotriva oricărei forme de integrare politică europeană, și care se opun liberei circulații a populațiilor musulmane în Europa, promovând nu numai măsuri de natură a opri venirea lor aici, ci și apte a determina întoarcerea lor în țările de origine. Cu alte cuvinte, o politică în consonanță cu cea a lui Donald Trump, mai degrabă decât cu cea a Angelei Merkel.
Numai după lansarea acestui mesaj președintele Putin s-a dus la Berlin. Unde a descins ca un învingător capabil să pună condiții și să stabilească regulile jocului, iar nu ca un paria solicitând umil ridicarea sancțiunilor internaționale sub regimul, de altfel, inept și ineficient al cărora oficial Rusia încă se află.
Moscova joacă inteligent la două capete. Va merge cu cel care oferă mai mult. Dar și cu acesta numai ca tovarăș de drum. Căci interesele sale sunt singurele veșnice; nu și aliații săi, veșnic… trecători (sic!).
Fără sprijinul Rusiei, America cu greu mai poate rezolva problemele globale. Fără acordul Rusiei, Germaniei îi este imposibil să mai domine Europa. Rusia poate că nu are datele unei puteri globale viabile, dar cu certitudine este “puterea indispensabilă” celor care au ambiții regionale sau globale, fie ele continentale sau maritime. Cel puțin așa s-a poziționat. Inclusiv cu largul concurs al Occidentului narcisist și miop.
Îi interesează pe români toate acestea? Fără îndoială. De ce? Întrucât mișcările plăcilor tectonice amintite și mai ales ciocnirile lor produc cutremure geopolitice care se resimt cumplit prin piețele României – Victoriei, Universității, Revoluției, Constituției etc. – și de acolo în viața fiecărui român.
În seara zilei în care Victor Ponta, “tigrul de hârtie” pesedist, informat că, între el și Klaus Iohannis, Germania optase finalmente pentru cel din urmă, și-a acceptat înfrângerea în alegerile prezidențiale înainte chiar ca numărătoarea voturilor să fi avansat, un apropiat al Casei Albe mi-a spus cu năduf: “Aceasta este o înfrângere totală a SUA care au făcut eroarea strategică de a ceda Germaniei întâietatea în România și astfel rămas în finala acestor alegeri fără nici un candidat. Istoria nu se termină însă aici. De acum începem lupta pentru recuperarea României”.
O luptă dură care explică actualul război româno-român. O luptă pe care America, spre deosebire de rivalii săi, nu o va putea câștiga fără reabilitarea “penalilor”, respectiv a elitelor naționale a căror compromitere a apărut până nu de mult ca fiind un atu pentru toți participanții la cursa vizând dominarea României. O luptă pe care blocul germanic încă mai crede că o poate câștiga propulsând la București un guvern-marionetă de culoare brună.
O luptă pe care numai sesizând-o corect românii vor putea spera să evite capcanele confruntării fratricide sub blestemul căreia trăiesc în prezent, cu riscul ieșirii din istorie. Fără aceasta, la masa învingătorilor România nu va fi printre invitați, ci printre felurile din meniu.
Autor: Adrian Severin
