Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români a împlinit, pe 19 iulie, 80 de ani. Norman Manea a fost aniversat în țară încă din primăvară, când editura Polirom a lansat o ediție specială a volumului „Întoarcerea huliganului“.
Norman Manea a participat, pe 23 mai, la o sesiune aniversară, care a avut loc la Biblioteca Academiei Române, iar președintele Klaus Iohannis l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Ofițer. Tot în mai, scriitorul a acordat un interviu pentru „România liberă“, în care a vorbit despre obsesia românilor pentru premiul Nobel, despre interviuri și despre literatura ca marfă.
Sunteţi unul dintre cei mai intervievaţi scriitori din România în momentul de faţă. Cum răspundeţi la întrebările uneori imbecile ale jurnaliștilor? Am văzut că aţi fost întrebat dacă este într-adevăr America ţara tuturor posibilităţilor, ba chiar și despre Ponta și Băsescu.
Norman Manea: Încerc și eu să joc acest joc cât pot mai decent. E greu, într-adevăr, avem o presă, nu numai în România, extrem de vulgară și neinformată, și stupidă. Dar sunt aici ca musafir, iar ca musafir trebuie să fiu politicos.
Totuși, dumneavoastră sunteţi destul de deschis, nu refuzaţi interviurile, oricâte vi se cer.
N.M.: Da, pentru că nu vin foarte des în România, iar într-o perioadă am fost foarte atacat în presa de aici și m-am gândit că la sfârșitul traseului, dacă pot să mai retușez ceva, s-o fac. Nu știu dacă am reușit, dar oricum am avut intenţia asta.
În ultimii doi ani, aţi fost întrebat de șase ori despre șansele dumneavoastră de a primi un Nobel. De ce credeţi că persistă obsesia românilor pentru acest premiu? De ce avem mereu nevoie de o validare internaţională?
N.M.: E o mare frustrare naţională. Avem impresia că nu suntem cunoscuţi, recunoscuţi și că suntem adesea nedreptăţiţi. Este un enorm provincialism în asta. Dacă umblaţi prin lume și vă uitaţi pe glob, vedeţi că ţări mult mai mari decât România – aș zice chiar și mai vechi, și mai importante – nu sunt neapărat pe afișele zilei. Indonezia sau India, de exemplu. La noi există și un anume snobism cultural, suntem cei mai grozavi, dar nu suntem recunoscuţi, și asta creează o stare de iritare, de frustrare și o anumită stare de megalomanie. Suntem cei mai grozavi, dar nimeni nu ne știe. Ceea ce nu-i adevărat. În ultimii 20-25 de ani, cultura română, scriitorii români au fost prezenți în lume, au fost la tot soiul de festivaluri, au apărut în tot felul de întâlniri importante. Nu știu ce se așteaptă și nu știu exact ce se vrea. Cum bine spunea cineva, cândva, ferească Dumnezeu să ia premiul Nobel cineva de la noi! În primul rând o să fie înălțat, apoi o să fie ciopârțit, cum e obiceiul de la noi, în toate felurile. Or, asta e o meteahnă veche. Au fost mai mulți scriitori români propuși pentru premiul Nobel și, după părerea mea, meritau distincția, dar premiul Nobel, cum am mai spus și la Stockholm, și la Slobozia, e o acțiune omenească, făcută de niște oameni care evident că pot greși, au și interesele lor, au și gusturile lor. Și chiar dacă nu ar fi așa, chiar dacă ar alege un computer perfect, tot nu ar fi o alegere perfectă. Și nici nu are o importanță așa de mare cum se crede. Uitați-vă la cei care au luat și la marii scriitori care nu au luat acest premiu. Așa că, ce să facem? Jucăm handbal, jucăm tenis, că și acolo sunt probleme, suntem primii, nu suntem primii, e o jale.
Poate că această reacție a societății e și o consecință a educației din perioada comunistă. Eu, care aveam 10 ani în 1989, eram convins, pentru că așa am învățat la școală, că literatura română e cea mai grozavă din lume.
N.M.: Este un enorm provincialism, despre asta este vorba. Din cauza și a unei anumite izolări, de peste 40 de ani, a unei circulații restrânse, tot ce vreți. Acum putem fi în lume într-o secundă oriunde vrem. Așa încât nu văd de ce ar exista în continuare această frustrare, care își are imediat contratermenul de megalomanie. O megalomanie a cuiva dintr-un sat care crede că satul lui e cel mai grozav.
Cei care au rămas în sat plătesc acest preț. Dumneavoastră ați plecat din sat, dar ați plătit alt preț. Care a fost concret prețul libertății pe care ați câștigat-o?
N.M.: Unul foarte scump. Am și spus că, în momentul în care m-am urcat în avion, am avut senzația că mi s-a tăiat limba, că mi s-a luat limba. Or, unui scriitor, dacă îi iei limba, ce îi mai lași? Gloria, civilizația, prosperitatea au sigur importanța lor, dar pentru un scriitor principală e limba. Dacă i-ai luat limba și începe să depindă de traducători și editori străini care habar nu au de țărișoara asta mică din centrul lumii, e o foarte mare frustrare, o foarte mare deposedare. Am trecut prin chinurile astea multă vreme și am fost bucuros când s-a mișcat ceva.
Chiar declarați la un moment dat că marca literaturii Europei Centrale este greu transmisibilă Americii. De ce?
N.M.: America este pragmatică prin structura ei și prin filosofia ei principală. Asta a adus un mare beneficiu și Europei, și lumii, dar viziunea asta pragmatică nu este cea mai gustată și uzitată în Europa Centrală și în Europa în genere. E o deosebire aici. Plus elementul anglo-saxon, care a dominat și o să mai domine cultura americană, care e mai concret, mai clar decât rotirile noastre speculative și complicate. Asta, desigur, nu anulează literatura română sau literaturile care sunt mai complicate. Asta e structura omului, omul nu este doar într-un anumit fel, în grădina asta globală sunt tot felul de viziuni, de sensibilități și de tradiții.
De aceea ați scris în ultimii ani mai mult memorialistică și eseuri și mai puțin ficțiune? Nu v-ați regăsit în cultura americană în întregime?
N.M.: A fost poate și acesta un motiv. Și memorialistica mea e relativ complicată, pentru că viața mea a fost complicată. Nu am prea avut curaj să intru în ficțiune, în epică, și pentru că traducerea era mult mai complicată, aveam nevoie de un traducător foarte talentat, iar aceștia nu se găsesc pe toate drumurile, mai ales din română. Dar mai degrabă a fost o opțiune personală, care era legată de creativitate, voiam să mă întorc la elementele de bază ale biografiei și experienței mele.
A fost ca o terapie?
N.M.: A fost și un fel de terapie, pentru mă găseam cu mine însumi în camera mea, așa cum era la început, foarte sărăcăcioasă, instabilă. Încercam să mă regăsesc pe mine însumi.
Ați fost întrebat de mai multe ori dacă biografia dumneavoastră a fost răspunzătoare pentru succesul de care vă bucurați. Nu vi se pare o viziune limitată?
N.M.: În cazul unui scriitor, în mod deosebit, dar și în cazul tuturor oamenilor contează ce faci din biografia ta. Toate biografiile sunt interesante, toate existențele umane sunt interesante și complicate. Nu e neapărat nevoie să fii în lagăr, să fii în închisoare, să fii în spital pentru a avea o experiență deosebită. Deci, este o eroare, cred eu, pentru că scriitorul trebuie judecat prin scrisul său, prin opera lui, nu prin datele biografice și nici măcar prin pozițiile lui politice.
E foarte dificil să se facă diferența. Declarați că intelectualitatea română este în acest moment dezbinată. Dar când a fost altfel?
N.M.: E în tradiția locului o anumită, să folosim un termen românesc, pizmă și o competiție nu întotdeauna onestă, dincolo că oricum competiția în artă e foarte complicată, deoarece e codificată de cele mai multe ori. Sunt foarte mulți factori care fac ca valoarea și eminența unui creator să nu ajungă într-un mod automat la public. Iată ce se întâmplă astăzi în lume cu acest excesiv mercantilism și această presiune a banului. Termenul de bestseller simplifică drastic calitatea creativității, pentru că bestseller se aplică și la producția de pantofi, și de carte, și de ochelari. Creativitatea începe să fie văzută ca un produs, doar ca un produs. Nu e total greșit, sigur că este un produs, dar este unul complicat.
Lupta pare pierdută la acest capitol.
N.M.: E greu de crezut într-o revenire și eu personal nu cred că lucrurile revin la trecutul lor, există o anumită evoluție și o anumită atmosferă a epocii în care se desfășoară lucrurile. Este evident că în deceniile din urmă noțiunea de piață liberă a devenit aproape sinonimă cu libertatea. Ce e libertatea? E piață liberă. Ce este civilizația? Un continuu schimb între ceea ce vinzi și ceea ce cumperi. În artă, însă, excepțiile au avut o valoare importantă. Cea mai mare primejdie în artă este clișeul. Simplitatea câștigă competiția. Iar America are geniul simplității.
Totuși, în cazul dumneavoastră, evreitatea este un element central al operei.
N.M.: În cazul meu, evreitatea mea a adus un asalt al agresivității. Nu am fost pur și simplu un băiețel evreu undeva în Bucovina, care și-a văzut de drumul lui. Drumul a fost deviat, în mai multe ocazii. Eu, la 5 ani, când am fost deportat, nu eram un evreu, eram un băiețel, ca orice alt băiețel, foarte alintat și adorat. M-am trezit printre deținuți disperați și habar nu aveam de ce și unde mergem. La 50 de ani după Holocaust, care a fost o teribilă traumă generală a omenirii, căci nu a fost doar o tragedie evreiască, ci și o tragedie germană, pentru că un popor atât de cultivat și atât de progresist în multe perioade ale istoriei sale a căzut dintr-o dată într-o capcană stupidă (dar asta a demonstrat că suntem foarte vulnerabili la minciună, la fanatism, iată ce se întâmplă și astăzi în lume), acum se impune un nou tip de dictatură, nu laică, așa cum a fost comunismul, ci una sacră, în care nu decide Dumnezeu, căci Dumnezeu e departe, decid reprezentanții lui aici pe pământ. Este realmente o oroare. Religiile, mai toate importante, au printre principiile de bază să nu ucizi. Ori ceea ce fac oamenii acum este exact invers și e o foarte mare primejdie.
CV
1936 Norman Manea s-a născut pe 19 iulie, în Burdujeni, Suceava.
1966 A debutat și ulterior a publicat în țară 10 volume.
1986 A plecat din România și s-a stabilit în SUA.
1992 A primit Bursa Guggenheim și Premiul MacArthur („Nobelul american“).
