Virgil Ivan-Cucu, expertul pe teme de drept european general, drept penal internațional de la Institutul European pentru Administrație Publică, din Luxemburg, critică proiectul ministrului de Externe, Bogdan Aurescu, privind înființarea unui tribunal internațional pentru condamnarea crimelor terorismului. Acesta susține că o curte internațională în plus nu va duce la diminuarea fenomenului terorist.
R.l.: Ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, dorește înființarea unui Tribunal Internațional pentru Condamnarea Crimelor Terorismului. Ce rol ar putea avea această curte, în condițiile în care la nivel național, statele sancționează actele de terorism?
Virgil Ivan Cucu: Cele câteva comunicate de presă și informații sumare, postate pe site-urile MAE român și spaniol, nu sunt suficiente pentru a înțelege consecințele unui astfel de proiect, iar date concrete despre textul și soluțiile juridice propuse sunt total necunoscute publicului românesc.
Proiectul privind înființarea unei instanțe internaționale pentru judecarea crimelor de terorism a fost lansat pe plan extern, la toate nivelele – Adunarea Generala ONU, OSCE, UE, CoE – fără a fi supus unei minime dezbateri publice în România, țara inițiatoare.
Lipsa de transparență și de acces a publicului la conținutul propunerii sunt cu atât mai criticabile, cu cât se pare că s-a trecut de mult de faza de reflecție, iar conceptul Curții Internaționale împotriva Terorismului a căpătat contur într-un parteneriat elitist cu Spania și Olanda, care îl susțin prin contribuția lor tehnică si juridică. Consider că perioada de secretomanie și menținere a informaților în cutia neagră a MAE trebuie să înceteze.
Chiar și în prezența acestor informații rarefiate, adunate din surse publice, se poate opina că propunerea nu rezonează cu contextul actual, marcat la nivel juridic de două fenomene majore. Pe de o parte, există o proliferare a instrumentelor juridice universale (19 la nivelul ONU) și a instanțelor penale internaționale, iar pe de altă parte, se înregistrează o expansiune a legislației antiteroriste naționale. Toate aceste instrumente și instituții juridice internaționale nu au produs, însă, mai multă securitate. Adăugarea a încă unei instanțe internaționale specializate în terorism nu va asigura echilibrul dintre securitate/siguranța cetățenilor versus justiție/protecția drepturilor fundamentale.
R.l: Așadar, sunteți un sceptic, nu sprijiniți proiectul…
V I-C: Amenințările teroriste din secolului XXI sunt internaționale, asimetrice, imprevizibile; grupările teroriste profită din plin de efectele globalizării și îndeosebi de circulația extrem de rapidă a persoanelor, capitalului și informației. În consecință, pentru a fi eficiente, metodele de combatere a terorismului trebuie sa dețină o acoperire și coordonare globală și sș asigure în mod coerent o ripostă în timp real din partea comunității internaționale.
În ultimii 20 de ani, pe fondul declinului accentuat al guvernării la toate nivelele – internațional (ONU), regional (UE-NATO) si îndeosebi la nivel statal – masurile de prevenire si combatere a activităților teroriste, – fie ele militare, diplomatice sau sociale-, nu au dat roade, ci dimpotrivă pot afirma că au favorizat activarea unor aglomerări teroriste ofensive, radicalizate și deosebit de violente.
În acest context, a apărut tendința de a recurge la justiția internațională ca forță antiteroristă globală, legitimă, coercitivă și disuasivă. Acestui curent îi aparține și inițiativa MAE român, în viziunea căruia o instanță penală internațională pentru crima de terorism ar trebui să judece și să sancționeze fapte teroriste grave, care reprezintă o amenințare la adresa păcii și securității. Dincolo de parfumul istoric al inițiativei înființării unei Curți penale internaționale pentru crimă de terorism, având oarece similitudini cu proiectul promovat de juristul Vespasian Pella, în perioada dintre cele două războaie mondiale, o astfel de inițiativă are drept model procesul inițiat în anii `90 pentru crearea instanțelor penale internaționale: tribunalele ad hoc pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, Curtea Penală Internațională, Tribunalul special pentru Cambodgia, Curtea Specială pentru Sierra Leone. De fapt, anumite informații apărute pe site-ul MAE spaniol definesc competența instanței antiteroriste prin comparație cu cea a Curții Penale Internaționale, afirmând că jurisdicția internațională antiteroristă va fi complementară celei naționale, exercitându-se numai în cazurile în care autoritățile judiciare naționale nu sunt capabile sau nu doresc să judece actele de terorism.
În ceea ce privește terorismul, dificultățile politice, teoretice, operaționale și nu în ultimul rând bugetare privind înființarea unei instanțe internaționale, exercitând o jurisdicție universală asupra terorismului ca fenomen sau asupra actelor, crimei de terorism sunt istorice.
Aceste obstacole au împiedicat până în prezent includerea terorismului sau a actelor de terorism în categoria crimelor de competența instanțelor penale internaționale începând cu Tribunalele de la Nuernberg și Tokio, continuând cu Tribunalul Penal pentru Fosta Iugoslavie și Rwanda, până la Curtea Penală Internațională. Cel mai recent exemplu de maximă prudență normativă îl constituie crearea pe baza rezoluției CS-ONU 1664 (2006) 2006 și a Acordului dintre ONU și Guvernul libanez a Tribunalului Special pentru Liban al cărui Statut îi conferă jurisdicția asupra crimei de terorism prin intermediul căreia fostul prim ministru libanez, Rafiq Hariri, împreună cu alte persoane au fost asasinați. Această ultimă instanță hibridă, chiar și cu colaborarea statului în care a fost săvârșită crima, nu a reușit să aducă în fața judecătorilor nici un suspect.
Jurisdicțiile naționale nu au înregistrat eșecuri în ceea ce privește identificarea teroriștilor, cooperarea judiciară, culegerea sau administrarea probelor. Problemele majore se înregistrează în incapacitatea de a elimina cauzele terorismului, iar pe plan juridic în imposibilitatea obținerii prezenței fizice a suspecților pe parcursul procedurilor penale. În ipoteza în care o putere, legitimă sau nu, ce controlează un teritoriu, susține terorismul, o eventuală curte internațională nu ar avea forța de a-și exercita jurisdicția, iar mecanismele de coerciție ar fi tot cele tradiționale, existente în acest moment.
În concluzie, obstacolul fundamental cu care se va confruntă o posibilă jurisdicție internațională antiteroristă o constituie lipsa oricărei forțe efective de coerciție capabile să asigure, la nivel internațional, reținerea, cercetarea, judecarea și sancționarea suspecților. Fără suspecți, inculpați și condamnări de ce am avea nevoie de o justiție penală?
R.l.: Statele UE par deschise unei asemenea inițiative? Cum se vede de la Bruxelles proiectului domnului Aurescu?
V.I-C.: Din relatările presei rezultă că inițiativa a fost sugerată în contextul unor discuții ample, privind aspectele externe ale luptei contra terorismului la data de 9 februarie 2015, la reuniunea miniștrilor afacerilor externe din statele membre ale Uniunii Europene (Consiliul Afaceri Externe – CAE), desfășurată la Bruxelles.
Reacții din partea instituțiilor europene nu au apărut, iar în documentele oficiale adoptate pe parcursul acestui an la nivelul Consiliului European, Consiliului Afaceri Externe, Comisiei Europene, Coordonatorului UE pentru lupta împotriva terorismului, nu există nici o referire la această propunere, deși aceste documente conțin detalii importante privind politicile de securitate europeană internă și externă. Cu titlu de exemplu: in declarația privind combaterea terorismului din 12 februarie 2015, membrii Consiliului European au stabilit o agendă ambițioasă bazată pe trei piloni: garantarea securității cetățenilor, prevenirea radicalizării și ocrotirea valorilor, precum și cooperarea cu partenerii internaționali. La 28 aprilie 2015, Comisia Europeană a adoptat Agenda europeană privind securitatea, care include ca prioritate combaterea terorismului. Nici unul nu menționează propunerea în discuție.
R.l.: Ce credeți, care va fi poziția SUA față de acest proiect, știut fiind că nu au ratificat nici Curtea Penală Internațională? Vor sprijini această inițiativă?
V.I-C.: În raport față de fenomenul terorist, SUA manifestă o poziție specială caracterizată prin pragmatism și acțiune. După atacurile din 11 septembrie 2001, SUA au declarat „război terorii”, sprijinind crearea unei largi coaliții internaționale împotriva terorismului, iar rezultatele acestui război sunt vizibile.
Pentru consolidarea dimensiunii militare represive, SUA a inițiat numeroase demersuri diplomatice și juridice materializate în dezvoltarea, îndeosebi la nivel bilateral, a unei rețele de convenții și acorduri atât cu state luate individual – a se vedea recentul acord încheiat cu România pentru combaterea terorismului și a formelor de criminalitate gravă – cât și cu Uniunea Europeana – Acordul privind programul de urmărire a finanțărilor în scopuri teroriste (TFTP) sau Acordul privind registrul pasagerilor care călătoresc cu avionul (PNR).
Pe termen lung, SUA ar putea fi interesată de acest proiect, dacă o astfel de curte internațională nu ar împiedica-o să mențină la distanță amenințările teroriste, prin recurgerea la mijloace devenite deja clasice – bombardamente, drone, intervenție sau asistența militară, lichidarea extra-judiciară a țintelor, supravegherea masivă a comunicațiilor. Ori, este bine cunoscut că unele din aceste metode au fost contestate în justiție, iar recent CJEU s-a pronunțat împotriva transmiterii datelor cu caracter personal către Statele Unite deoarece acestea nu asigură un nivel adecvat de protecție (Hotărârea în cauza C-362/14).
Este adevărat că printre statele semnatare ale Statutului de la Roma s-a aflat și S.U.A. dar ulterior, la 6 mai 2002, S.U.A., sub administrația Bush, și-a retras semnătura în mod oficial, dar trebuie precizat că, pe tot parcursul negocierilor, a avut un rol deosebit de activ și o contribuție pozitivă la definirea crimelor de competența curții.
Referitor la trinomul SUA-România-CPI și la consecvența diplomației române, este important să ne reamintim că exact la o lună de la intrarea în vigoare a Statutul CPI la 1 iulie 2002 , în data de 1 august 2002, MAE român a semnat cu SUA un acord bilateral ce garanta trupelor și personalului civil american imunitate în fața de CPI, provocând astfel o breșa importantă în jurisdicția curții. La presiunile Uniunii Europeane, Parlamentul român nu a ratificat acordul care nu a intrat in vigoare. Acest episod nu a fost însă uitat la nivel european. În anul 2007, Parlamentul European a invitat România, prin raportul anual privind drepturile omului, să anuleze acordul bilateral de imunitate cu Statele Unite ale Americii.
Pornind de la aceste atitudini în cel mai bun caz ezitante, dacă nu chiar duplicitare manifestate de diplomația româna în raport de CPI, sancționate și corectate la vedere datorită amplorii erorilor, îmi permit sș adresez în loc de răspuns o întrebare, probabil retorică: care poate fi, dată fiind experiența recentă cu CPI, nivelul de suport așteptat din partea SUA și UE la o propunere a diplomației romanești privind crearea unei curți internaționale contra terorismului?
R.l: Cât de eficientă este, în prezent, Curtea Penală Internațională?
V. I-C: Acordul privind semnarea statutului Curții Penale Internaționale (CPI) din 1998 a survenit la Roma, unde am fost chiar vice-preşedinte al Comitetului Plenar al Conferinței Diplomatice ONU a Plenipotențiarilor, în urma unor îndelungi negocieri la care am avut onoarea să particip și eu în calitate de expert, ca șef al delegației României la lucrările Comisiei pregătitoare ONU (New York 1995-98).Trebuie amintit aici că anii 90 au reprezentat o perioadă deosebit de prielnică pentru înființarea unei instanțe penale internaționale. Comunitatea internațională a construit pe baza Rezoluților Consiliului de Securitate ONU, Tribunalele Penale Internaționale ad hoc pentru fosta Iugoslavie si Rwanda. Iar, ulterior, la scurt timp, a urmat înființarea completelor speciale în Timorul de Est, Curtea Specială pentru Sierra Leone, Completele Extraordinare din Cambogia, Tribunalul pentru Liban și chiar și alte inițiative hibride în Irak, Bangladesh, Kosovo și Bosnia și Herțegovina.
De la înființarea efectivă a Curții la 1 iulie 2002, în prezent sunt deduse în fața CPI 23 de cauze în 9 situații, cu focalizare geografică pe continentul african, ceea ce a adus în discuție resentimente post-colonialiste, chiar dacă unele state au sesizat CPI cu situații de pe teritoriul lor ( Uganda, RD Congo, Republica Centrafricană și Mali).
Cu toate acestea, primul proces soluționat în primă instanță de CPI, în cauza Lubanga din situația RD Congo, a trebuit să aștepte până în Martie 2012. Condamnarea finală la pedepsa de 14 ani închisoare, pentru crime de război, prin recrutarea de copii soldați în vârstă de până la 15 ani și folosirea acestora în ostilități, nu a fost considerată un succes real. Victimele altor infracțiuni sexuale și abuzuri nu și-au găsit dreptatea, mai mult unii comentatori au considerat pedeapsa cu închisoarea de doar 14 ani, ca fiind insuficientă pentru atrocitățile comise. În această cauză, dar și în altele s-au sesizat o serie de probleme procedurale în domeniul obținerii probelor din zonele de conflict. În prezent, activitatea CPI este lentă și nu se ridică la nivelul resurselor bugetare și umane implicate în desfășurarea activității acestei instituții.
Eficiența CPI depinde de capacitatea sa de a obține cooperarea statelor pe teritoriul cărora se produc situațiile de competenta sa, sau se refugiază autorii crimelor de genocid, crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Trebuie precizat ca puterea CPI de a declanșa procedurile penale este limitată, potrivit principiului complementarității, doar în situațiile în care jurisdicțiile naționale nu dețin capacitatea de a efectua cercetările penale ( în cazul în care sistemul de justiție a fost distrus) sau nu vor să le efectueze. În ceea ce privește competența asupra persoanelor CPI ca instituție permanentă, poate să judece doar indivizii suspectați de comiterea unor crime deosebit de grave (art.1 Statut CPI).
Gravitatea și amploarea deosebită a crimelor comise au fost considerate de comunitatea internațională o amenințare nu numai la adresa păcii și securității internaționale, dar mai ales la adresa umanității în ansamblul său, contribuind la crearea unui moment istoric de coagulare a voinței politice quasi-unanime în direcția înființării unei curți penale internaționale permanente care să pună capăt impunității liderii politici și militari.
Concret, cooperarea statelor constă în transpunerea în legislațiile naționale a prevederilor Statutului de la Roma, care să permită ceea ce în latina se numește „ aut dedere aut judicare” – extrădarea sau judecata la nivel național a criminalilor. Din păcate, CPI se confruntă cu incapacitatea cronica de a obține cooperarea statelor în desfășurarea investigațiilor, cercetarea situație la fața locului, audierea victimelor și martorilor, obținerea probelor materiale, îndeosebi în zonele aflate în conflict situate cu precădere în Africa. În prezent, CPI suferă de sindromul justiției care nu își poate aduce fizic acuzații în fața judecătorilor.
R.l: Care ar fi părțile bune ale proiectului?
V. I-C.: Proiectul ar readuce în atenția comunității internaționale și opiniei publice multiple probleme care nu și-au găsit încă soluția. În primul rând, s-ar continua încercările de găsire a unei definiții pentru infracțiunea de terorism- care nu a atins o recunoaștere universal acceptată. Completul de judecători de la Tribunalul Special pentru Liban, cu participarea regretatului profesor și judecător Antonio Cassese, a formulat o definiție pentru crima de terorism și elementele constitutive ale acesteia. Cu toate acestea, elaborarea unei definiții la nivel internațional nu a avut succes.
O dezbatere universală privind terorismul ar pune in discuție și eficiența instrumentelor juridice în vigoare, precum și necesitatea construirii unui cadru juridic coerent, eventual a reunirii/codificării, în spiritul ideilor promovate de Vespasian Pella, acestor instrumente într-un Cod internațional antiterorist.
Cine este Virgil Ivan Cucu
Virgil Constantin Ivan-Cucu a fost vice-preşedinte al Comitetului Plenar al Conferinței Diplomatice ONU a Plenipotențiarilor de la Roma 1998 pentru Statutul Curții Penale Internaționale, șef al delegației României la lucrările Comisiei pregătitoare ONU (New York 1995-98), membru al delegație României la Adunarea Statelor Părți (New York si Haga 2001, 2002), membru fondator al Asociației Internaționale a Procurorilor (1995). Are experiență atât în magistratură, în România, la Curtea Supremă de Justiție, Parchetul General și Ministerele de Justiție și Externe, cât și la nivel regional și internațional în Consiliul Cooperarii Regionale din Sarajevo (2008-2012). În prezent, este conferențiar pe teme de drept European general, drept penal internațional și cooperare judiciară în materie penală la Institutul European pentru Administrație Publică, Luxemburg.
