Cum se vede Maramureşul prin ochii unui fotograf american îndrăgostit de tradiţiile acestei regiuni? Kathleen Laraia McLaughlin a lansat luna trecută în SUA un album fotografic care redă propria experienţă, trăită timp de doi ani, într-o familie maramureşană.
În octombrie 1999, Kathleen Laraia McLaughlin şi soţul său, Henry, din SUA, cutreierau Maramureşul într-o rulotă în căutarea satului potrivit pentru a observa tradiţiile acestei regiuni. L-au descoperit trei săptămâni mai târziu: satul Sârbi din comuna Budeşti. Aici, cei doi au cunoscut şi familia Berci, în casa căreia au locuit în următorii doi ani, împărţind acelaşi acoperiş, aceeaşi mâncare şi aceleaşi obiceiuri. LA vremea respectivă Kathleen avea 30 de ani. A revenit apoi constant în România pe parcursul anilor. În perioada 2002 – 2003, Kathleen a predat chiar arta fotografică la Universitatea din Cluj.
În martie 2011, Kathleen a lansat în SUA albumul cu poze din România „The Color of Hay. Peasants of Maramures” (Culoarea fânului. Ţăranii din Maramureş). Cele 204 pagini ale albumului reprezintă rezultatul unei munci de zece ani, printre care şi cei doi ani petrecuţi în România. Acum, Kathleen se află în Los Angeles împreună cu soţul ei şi cei doi copii, de 6, respectiv 2 ani. Predă arta fotografică în cadrul mai multor universităţi şi se ocupă de popularizarea albumului cu poze româneşti.
Unde ai studiat înainte să vii în România?
Am urmat cursurile Universităţii din Richmond, Virginia Commonwealth, iar apoi, după câţiva ani, m-am înscris la un masterat în arta fotografică. Înainte de a-mi încheia studiile, am plecat pentru prima dată în Maramureş. Aceasta deoarece doream ca tema dizertaţiei să fie viaţa ţăranului şi tradiţiile din Maramureş. Vroiam să fiu martora acestui stil de viaţă înainte ca modernizarea să-l schimbe.
De ce ai ales România în mod special?
În SUA urmam cursuri recreaţionale de dansuri populare balcanice. În majoritatea oraşelor mari din State există asemenea cursuri. Am fost sedusă de muzica şi dansul româneşti. Mai târziu, când am început să mă documentez pentru dizertaţia pe care trebuia să o prezint la finalul masteratului, am început cu zona balcanică. Căutam sate cu tradiţii puternice, nealterate. Pe vremea aceea, în 1997, căutarea pe internet era semnificativ mai limitată. Am reuşit totuşi să găsesc un website care mi-a dat suficiente indicii conform cărora România era ţara potrivită – cu o frumuseţe aparte.
Şi aşa ai luat decizia nu doar să vizitezi ţara, ci să te muţi aici pentru o perioadă…
Da, nu puteam să ajung la rezultatele pe care le urmăream rămânând un outsider. Trebuia să mă integrez, să devin parte a comunităţii pe cât posibil. Totodată, îmi doream să pot observa stilul tradiţional de viaţă.
Ai avut vreun model care te-a inspirat în demersul tău?
Da, Roman Vishniac, care a fotografiat evrei din Europa anilor ’30. Era un evreu rus, care cunoştea patimile evreilor. Şi-a riscat viaţa pentru a contribui la imortalizarea în istorie a vieţii acestora. Mulţi dintre cei fotografiaţi de el au murit în lagărele de concentrare. Mai este şi Laurence Salzmann, autorul cărţii „Ultimii evrei din Rădăuţi” (The Last Jews of Radauti). În 1976 acesta a primit o bursă americană completă pentru a face în Maramureş exact ceea ce visam şi eu să fac – poze ale oamenilor, stilului de viaţă, tradiţiilor, ceremoniilor religioase. În 2001 am avut plăcerea să-l cunosc personal pe Laurence, care mi-a fost mentor şi mi-a devenit un drag prieten.
Ce bagaje ai luat cu tine în călătoria spre România?
Aveam un geamantan plin cu filme pentru Kodak220, care nici nu au mai fost fabricate la scurt timp după plecarea noastră. Aveam şi materiale pentru developarea filmelor, câteva aparate foto, echipament pentru iluminare portabil, bocanci, laptop, unt de arahide şi medicamente pentru răceală.
Cum i-ai cunoscut pe cei la care ai locuit?
Iniţial, călătoream şi locuiam într-o rulotă de camping. Când am ajuns în Maramureş era octombrie şi devenise prea frig pentru a putea continua aşa. Chiar dacă ne doream să găsim cât mai rapid cazare, trebuia să ţinem cont de mai multe criterii: nu trebuia să fie un sat aşezat la drumul principal (unde modernitatea se instalase deja), vroiam un sat care să aibă o biserică din lemn şi suficiente case tradiţionale din lemn. Având în vedere toate acestea, a durat trei săptămâni, timp în care ne tot intersectam cu familia Berci – se terminase culesul porumbului şi aceştia aveau ceva mai mult timp liber. Bunica Maria era foarte binevoitoare cu noi, chiar ne-a plăcut familia acesteia.
Cum i-aţi descrie?
Curioşi, prietenoşi, calzi şi haioşi. Bunicul Petru avea o sclipire aparte în ochi.
În ce limbă aţi comunicat?
La început, abia rupeam câteva cuvinte în română. Îmi amintesc că vorbeam atât de prost încât aceştia nu au înţeles că intenţionăm să plătim pentru cazare, aşa că era să ne refuze. Pe măsură ce a trecut timpul, am făcut progrese în ceea ce priveşte limba. Ileana, care era aproape de vârsta noastră, ne vorbea rar şi ne explica cuvintele într-un mod didactic.
Care a fost reacţia celor din familia-gazdă faţă de demersul tău?
Curiozitatea. Am constatat că maramureşenii îşi consideră pământul binecuvântat. Aşa că nu s-au mirat când le-am spus că mă interesează să fac un album foto al satului lor, ba chiar păreau să perceapă demersul ca fiind firesc. În acelaşi timp, sătenii nu înţelegeau de ce eram interesaţi de ei la nivel individual. Îmi amintesc că le-am spus unor femei în vârstă că sunt frumoase, la care ele au râs şi au replicat: „Suntem urâte ca noaptea!”.
Care a fost aspectul cu care te-ai acomodat cel mai greu la sat?
Lipsa apei. Fântâna familiei Berci era contaminată de fosa septică a vecinilor. Toată apa trebuia adusă de la o fântână aflată la 6 case distanţă.
Experienţa de acolo s-a ridicat la nivelul aşteptărilor tale?
A depăşit cu mult aşteptările, chiar dacă obişnuiam să visez la lucruri greu de găsit: un sat cu oameni înţelepţi, calzi şi cu tradiţii vii. Când le povestesc celor din America experienţa noastră din România, aceştia rămân cu gurile căscate şi li se citeşte pe faţă ceva invidie.
Muzeul Mingei Kathleen a fost una dintre persoanele care au împrumutat obiecte de artă populară românească pentru expoziţia „Between East and West” (Între Est şi Vest) desfăşurată la San Diego, în cadrul Muzeului Internaţional Mingei. Expoziţia are la bază donaţia Luciei Ionescu Kanchenian, fostă colegă a lui George Călinescu, cu care a lucrat în Institutul de Istorie Literară şi Folclor. Este plecată de peste 60 de ani din ţară. Veţi putea citi povestea acesteia şi a expoziţiei din San Diego în paginile RL, în următoarele zile.
Ce i-ai dori României?
Toate lucrurile se schimbă. În consecinţă, îmi doresc ca pentru România schimbarea să nu şteargă respectul pentru trecut. Fie ca România să-şi păstreze cu grijă nu doar amintirile faptelor şi ale figurilor mari, precum regina Maria, dar şi ale nobilităţii paşnice a românului tradiţional. Iar pe drumul către prosperitate, să rămână în comuniune cu etniile diverse de pe teritoriul ei, cu respect pentru identitatea fiecăruia.
