Adrian Ştefănescu este unul dintre cei mai cunoscuţi cascadori români şi a fost unul dintre preferaţii lui Sergiu Nicolaescu. Cascadorul spune despre regretatul regizor că i-a schimbat viaţa.
Ce înseamnă filmele, actorii, cascadoria şi cai aflăm de la Adrian Ştefănescu, cascadorul care l-a dublat pe Sinan Paşa în „Mihai Viteazul”.
Ce a însemnat Sergiu Nicolaescu pentru dumneavostră ?
El mi-a schimbat viaţa. Sergiu a avut încredere în mine. Nu mai eram băiatul ăla care se ducea la Biofarm cu pacheţelul de mâncare. Ce orizont am avut eu, un om din clasa muncitoare ? Pe mine m-a trecut Dumnezeu dintr-o dată în lumea asta. La început eram cam rătăcit. Mă ţineam de Stavru şi de Sobi cum se ţine puiul după căprioară.(…) În toate filmele am fost distribuit la el. Tot timpul am fost distribuit în roluri de bază. (…)
Era Sergiu Nicolaescu exigent ?
Doamne Dumnezeule, exigent! Era meseriaş. Nu reuşea un general de armată să aranjeze 5000-6000 de oameni cum îi aranja Sergiu. Se ridica cu macaraua şi cu microfonul. (…) Sergiu ca actor era foarte disciplinat. La oră-punct era la costume, la machiaj, după ce termina se aşeza pe scaun şi îşi citea scenariul.
Cum se purta Sergiu Nicolaescu cu actorii ?
Superb. Actorii erau cei mai fericiţi oameni să apuce rând să lucreze cu Nicolaescu. (…).
Dar cu cascadorii ?
Nu puteai să spui că ai o entorsă. Ascundeam cu noroi (bandajele – n. red.). Uite, am filmat ziua şi mi-am rupt mâna. Trebuia să filmăm apoi cu Nicolaescu (şi ca să nu vadă că am mâna ruptă – n. red.) m-am rugat de fetele de la costume să îmi ascundă rana. Şi am băgat o eşarfă şi nu am mai putut să trag cu mâna aia, am tras cu stânga (la filmare – n. red.). Nu m-a observat Nicoalescu. Avea o dambla. Când eşti distribuit la el să nu cumva să te paradeşti în altă parte (să te răneşti – n. red.), altfel nu mai pupai (nu mai primeai o altă distribuire – n. red.). Deci nu e cum spun ăştia că nu te lăsa să te duci la alte filmări, aiurea. Sergiu, oricum, putea să îşi facă încă 20-30 de oameni. El a făcut echipa de cascadori. Mulţi erau sportivi, foşti colegi cu el de la rugby.
Citeşte şi: Adrian Ştefănescu, despre dublarea lui Sinan Paşa în „Mihai Viteazul”: Sergiu nu credea că pot
De ce aţi ales profesia asta, de cascador ?
Dumnezeule, nu ştiu dacă am ales-o eu sau dacă m-a ales ea pe mine. E greu de definit. Problema e că fiind copil în cartierul ăsta (Rahova – n. red.), iubeam să ne ducem la filme. Pe vremea mea nu erau cinematografele cum sunt astăzi. Aveam nişte scăunele şi veneau şi veneau şi puneau o pânză mare, mare şi noi stăteam pe scăunele, iar filmele pe care le vedeam îndeobşte erau cele ruseşti cu războiul. Muream de plăcere când vedeam cazacii cum făceau cascadele la filmele vechi ruseşti. Săreau de pe cal pe tren, desfăceau, rupeau tot, înnebuneam de plăcere. Ală a fost momentul care mi-a marcat existenţa vizavi de luptele în filme.
Cal am avut acasă aici. Bunicul meu din partea mamei a fost negustor, engrosist de păsări, şi pleca cu calul cu cuştile cu păsări la piaţă. (…). La ţară, (la bunicii paterni – n. red.) nu mai pupam vacanţă dacă nu ieşeam în primii cinci pe clasă, aveam caii la mâna mea. Dacă nu mi-i dădeau pe zi, îi furam noaptea. Niciun câine nu mă muşca. Eram celebru la Frăsinet, copil fiind. Odată era să dau foc la vie că nu ştiam cum se face cu pirul ăla înainte de primăvară, iar odată de Paşte am tras clopotele la biserică şi s-au ridicat toţi. Bun. Deci aveam în cap treaba asta cu caii.
Lucram la fabrica de medicamente la Biofarm, coboram la Sfânta Vineri şi (…) în staţie la Sf. Vineri strângeau ăştia figuraţie pentru film. Eu ştiam şi nu ştiam de locul ăla. Un prieten bun, Balaurul îi spunem noi, Nicuşor Constantinescu, mare cascador auto, (…) şi zice: Hai, băi să ne apucăm de figuraţie. Du-te, bă cu figuraţia ta, i-am spus. Şi stând în staţie să aşteptăm vin la doi doi bărbaţi cu barbă, pe vremea aia cine avea barbă… fie aruncai cu pietre, fie cu vorbe bune după el. Nu ştiam eu cine sunt oamenii ăia. Bună ziua, bună ziua: vă place filmul ? Sigur că îmi place, am răspuns. Nu exista altceva, în ele m-am născut. Câtă bătaie am mâncat, dacă mă trimitea să cumpăr ceva, fugeam până la Republica la film.
Cheltuiaţi banii de pâine pe bilete la film ?
A, nu. Întotdeauna aveam bani puşi deoparte pentru film, dacă nu găseam eu mai o ghiduşie, mai un gard rupt, mai trecut printr-un coteţ de găini. Şi le-am spus bărboşilor. Da, domne, îmi place filmul. Şi au zis, uite facem un film, o coproducţie cu regizor american, cu celebrităţi, nume mari: Orson Welles, Sylva Koscina, Laurence Harvey, dar şi ai noştri: Sergiu (Nicolaescu – n. red.) – care făcuse deja Dacii- şi în finalul discuţiei eu zic: Domne, cai aveţi acolo ? Şi unul dintre ei face ochii mari. Da` dumneata le ai cu caii ? Domne, zic, cred că da. Bine, vino mâine la opt jumate la benzinăria de vizavi de Bellu. Eu când am auzit de cimitirul Bellu, am crezut că e o glumă proastă. Zice, nu, nu e glumă proastă, eu sunt Tudor Stavru (actor şi cascador, fost campion de canotaj – n. red.). Şi m-am dus.
Pentru ce film trebuia să filmaţi ?
„Bătălia pentru Roma”.
Ce vârstă aveaţi atunci ?
Nu spun. Dacă află fetele şi nu mai vin la mine ? (râde – n. red.). Poi, dacă sunt născut în `43, aveam 25. (continuă povestea despre prima zi de filmare – n. red.). Şi a oprit maşina, m-am urcat cu ei, am ajuns la Comana, acolo se filma, m-am dus la nişte cai, erau legaţi de o căruţă acolo, apoi a luat Tudorică Stavru unul dintre ei, l-a tras încoace, i-a pus o şa, m-am urcat călare şi i-am dat drumul la filmare. Şi în acea zi, să ţineţi minte, eu l-am văzut prima oară în viaţa mea pe Sergiu. Când spun prima oară în viaţa mea, spun că respiram aer lângă el. Tot atunci i-am văzut pe Florin Piersic, nea Nino Anghel, celebrităţile astea. Pe Sobi Cseh. Era o filmare, veneau în galop cu caii şi Sobi sărea de pe cal în picioare, apoi pe o funie, balansa pe ea şi lovea un foişor de unde trăgeau ceilalţi cu săgeţile şi cădea foişorul cu ei. E, nu ştiu cum s-a întâmplat (…) şi i-au alunecat mâinile pe funia aia, l-au ars pur şi simplu, iar caii l-au luat în plin. Caii au trecut peste el, 40 de cai. Asta e secvenţa care mi-a rămas în cap din prima mea zi de filmare.(…). Nicolaescu a profitat de entuziasmul nostru, de ce eram noi.
Ce altceva v-ar fi plăcut să faceţi ?
Mi-ar fi plăcut să fiu toreador. Pasiunea mea pentru cai a rămas de când eram copil. Eu, în viaţa mea, în film şi în circ, mi-am făcut treaba timp de 40 de ani, cu trei cai. În Buftea, înainte de începutul lui „Mihai Viteazu” , a adus Sergiu opt cai de la Mangalia (…) şi între caii ăştia era şi Odorul, pe care prima oară l-a încălecat un coleg. Nu ştiu ce s-a întâmplat, s-a enervat, nu a avut răbdare cu calul şi Odorul a dat cu eld e pământ. Al doilea, mai şmecher, a vrut să urce cu armură cu tot (pe Odorul – n. red.). Când a auzit ăla zăngănitul ( calul- n. red.), i-a rămas ăluia casca pe aici ( arată la nas – n. red.) şi calul în apă.
Profesorul de călărie, Dumnezeu să-l odihnească-prea mulţi morţi în jurul nostru-, încălecând la „Bătălia pentru Roma”, era şi el îmbrăcat săracul cu un costum de filmare, iar eu am încălecat calul ăla de la ţăran, cal pe care dădusem proba cu o zi înainte- nu ştiu de ce m-a enervat şi am făcut rost de o joardă şi l-am omenit să meargă şi el acolo (la filmare – n. red.). Domne, şi neştiind cine e (profesorul de călărie – n. red.) ăla s-a luat de mine. Şi zic, cine o fi strâmbă-lemne că dacă-i trag una, îl omor. Mă duc la el şi îi zic, băi, bagă-ţi minţile în cap. Ăla a rămas blocat. Sigur că s-a întrebat: bă, da ăsta cine e, al cui e ? Şi Stavru mă adusese pe mine acolo. Mă trezesc la sfârşitul zilei cu Tudorică ( Tudor Stavru – n. red.) venind şi îmi zice: Bine, domnule! Ce comportament este ăsta ? Cum se poate, cum ţi-ai permis să îl jigneşti pe domnul profesor de călărie ? Zic: Domnu’ Stavru, habar nu am avut, mi-a vorbit în doi peri, dar îmi cer scuze. Eh, din clipa aia Bârloiu m-a urât mulţi ani (profesorul de călărie – n. red.), multă vreme, până la sfârşitul lui „Mihai Viteazul”.
Cum a fost ”Mihai Viteazul” ?
Hai să îţi mai spun. Nu ştie nimeni lucrurile astea. La „Mihai Viteazul”, visul meu , de când am citit scenariul, a fost podul. (scena podului : Mihai Viteazul îl doboară pe Sinan Paşa – n. red.).
Pentru că Bârloiu mă ura, am fugit tot timpul de el. La vremea aia – caii noştri veneau de la Gară, acolo îi ţineam ,caii de dârvală cum vine vorba – într-o dimineaţă, maşina de pâine mi-a lovit şi a omorât calul meu, pe Odor. O frumuseţe de căluţ, fără pedigree, avea el probabil, undeva în strămoşi, însă era un cal minunat şi eu mă obişnuisem cu el. (…) Şi dacă nu mai aveam cal, şeful de la herghelie zice : bă, să îţi dau cal, să stai pe el, să faci bombe.
Şi ei încălecau, iar noi, vreo doi-trei, jucam fotbal. Bârloiu de faţă. Pe Tuareg nu îl mai scosese nimeni din grajd (un cal dificil de controlat – n. red.). Şi văd că pleacă Bârloiu din repriză, parcă am avut aşa o presimţire şi îmi zic : precis ăsta se duce la Nicolaescu să mă toarne. Şi aşa a fost, s-a dus şi i-a spus lui Jupânul : Domne, ce facem noi aici ? Tovarăşul Ştefănescu stă şi joacă fotbal şi Sergiu zice : Domne, da nu i-a omorât calul ? Lăsaţi, domnu’ Nicolaescu că i-a omorât calul ăla, dar Tuareg stă nescos din grajd de atâta vreme. Zice: Cum ? ( Nicolaescu – n. red.). Aşa cum auziţi! (Bârloiu – n. red.).
Apoi, îl văd pe Nicolaescu venind spre mine, am fost sigur, numai la mine vine. Mamă, Bârloiule, te omor cu mâinile mele, încotro o iau ? Mă uitam la Bârloiu şi cu respect şi cu invidie, simţeam diferenţa aia de clasă dintre mine şi el. El un super educat, un om dintr-o altă societate şi eu, birjarul nenorocit, de la fabrica de medicamente, care făcuse armata la pompieri. Eu doar iubeam calul. Aşa, şi a venit Sergiu la mine şi zice: Adriane, ia vino încoace! – Mă gândeam încotro o iau: las’ că te întorci în fabrică- , nu era alt cal pe care să încalec ( în afară de Tuareg – n. red.). Şi îmi zice Sergiu: Du-te şi adu-l pe Tuareg încoa’!
Bine că nu am întrebat: îl aduc la mână sau călare, că atâta îmi mai trebuia. Şi m-am dus la nea Motoc (îngrijitorul cailor – n. red) şi mi-a spus că ce blesteme am pe cap. Mi-a făcut-o şi ăla şi mi-a zis: Eu îţi dau un sfat, îi punem şaua, îl mângâi mult aici, în grajd, şi îl încaleci aici şi aşa pleci cu el. Păi, zic, bara aia de acolo, dacă dau cu căpăţâna în ea, acolo rămân. Păi, te culci şi dumneata mai jos, că doar eşti cascador. M-am urcat călare, nu a mişcat nimic calul ăla, m-am dus cu el la repriză, Nicolaescu aştepta acolo, am făcut pe el o repriză de parcă eram călare de vreo 20 de ani. O gură superbă, trăgeai cu un degeţel (de hăţuri – n. red.) şi acolo se oprea. Am filmat normal. Şi, atunci, Nicolaescu zice: Ete, ce frumuseţe! E şi deschis la culoare, în contrast cu tine. Şi am rămas pe Tuareg.
Da, dar aia a fost doar în ziua aia (docilitatea calului – n. red.) că de a doua zi, toată lumea era călare, eu pe jos. Toată lumea intra călare în apă, eu trebuia să intru pe lângă el, pe jos. Multe după-amiezi, nu am mai venit acasă, dormeam lângă Tuareg, în grajd. Se făcuse calul ăla, că la un moment dat, călăream cu el între iepe şi nu avea niciun soi de reacţie. Făceam tot ce se poate face călare cu calul ăla, de la stat în ţarc, la bombe la tras (cu arma pe lângă urechile lui – n. red.) şi ajungem astfel la Pod la Călugăreni.
Bârloiu făcea o filmare. Trebuia să vină, să stea în cadru, să spună o replică şi apoi să plece. Deci, îşi căuta cal.(…). M-a chemat la cadru cu Tuareg. Îşi face rolul, descalecă de pe Tuareg şi se duce direct la Nicolaescu. Ia microfonul în mână şi spune: Stimaţi colegi, domnule Nicolaescu, îl felicit şi îi mulţumesc din suflet lui Adrian Ştefănescu pentru ce a făcut din Tuareg. M-a felicitat cu 5000 de oameni de faţă.
Aţi prestat în peste 60 de filme. Care vă este cel mai drag ?
Sigur că „Mihai Viteazul” îmi este cel mai drag. A fost şi filmul meu de diplomă într-un fel. (…).
Dar, filmul care v-a provocat cel mai mult ?
Tot ăsta. (Mihai Viteazul – n. red.). La filmul ăla am făcut primele căzături, am făcut „Podul”. Nicolaescu nici nu a vrut să audă când s-a dus Sobi la el (să fac eu podul – n. red). I-a spus: Băi, Sobi suntem în pagubă de peliculă. Era o problemă de peliculă pe vremea aia. (…). Domnule Nicolaescu, vă spun eu că o face Adrian, i-a spus Sobi.
Cascador în filme. Cum aţi ajuns să lucraţi la circ ?
La circ m-am dus în primul rând pentru cal. Calul este destinul meu. Am întâlnit la Costineşti o fătucă, care mi-a făcut capul calendar că antrenează cai la circ. M-am dus şi am văzut spectacolul şi într-adevăr era ceva frumos. Le-am spus ce mai trebuie făcut cu caii, iar ea s-a dus şi i-a spus şefului ei. (…). Apoi am întrebat dacă cunoaşte cineva pe directorul de la circ. Era director un domn, Ion Toma. L-a sunat Besoiu şi m-am dus. Nu văzusem în viaţa mea un număr de acrobaţie. (…) Am început repetiţiile în circ şi în septembrie directorul m-a băgat în spectacol. Şi am făcut o nebunie: un amestec de cascadorie cu circ, cu acrobaţie. Era ceva nou şi lumea a apreciat. (…).
Ce vă este mai apropiat: filmul sau circul ?
Amândouă pentru mine înseamnă calul. Nu am excelat în film.(…). Deci, sigur că filmul e film, iar circul e o lume aparte. Este o lume pe care, numai dacă trăieşti în interioriul ei, o poţi pricepe. Oamenii ăştia trăiesc în rulote câte opt-nouă luni pe an. Ăsta e circul, nişte oameni talentaţi. Sunt oameni care nu aun timp să stea prea mult prin facultăţi. Iar filmul e altă structură, alt nivel.
Vă este frică ?
Tot timpul. Cine spune că nu, nu este om. Ăsta e un sentiment, o senzaţie.(…) Dar frica asta se educă.
Aveţi vreun regret ?
Regret că s-au stins toţi, oameni lângă care eu m-am modelat. Oameni care au schimbat băiatul de cartier, au schimbat ce aveam eu în cap. Din colegii mei cascadori, am rămas puţini în viaţă. Şi atunci, fără să vrei, te gândeşti că eşti pe drumul ăla, noi îi zicem „Întoarcerea la izvoare”.
