Cum şi-au condamnat alte state „cazurile Vişinescu“

Expertul în justiţie de tranziţie, Raluca Grosescu, a explicat, într-un interviu pentru România liberă, de ce este greu să deschizi în acest moment un proces împotriva foştilor criminali ai regimului comunist.

Raluca Grosescu spune că şi în alte ţări foste comuniste au existat impedimente juridice, dar acolo unde a existat “voinţă politică”, acestea au fost depăşite şi oameni care au săvârşit abuzuri au fost traşi la răspundere.

Germania poate fi luată drept exemplu în ceea ce priveşte condamnarea torţionarilor, atât nazişti, cât şi comunişti.

România liberă: Care sunt principalele impedimentele din punct de vedere juridic care au blocat începerea unui proces al torţionarilor comunişti?

Raluca Grosescu: Ca peste tot în blocul ex-comunist, şi în România, termenele de prescripţie au constituit principalul obstacol juridic. De exemplu, în Codul Penal socialist, care s-a menţinut aproape integral în România după 1990, omorul era prescris după 15 ani.

Asta însemna că un omor comis, de exemplu în 1950, nu putea fi investigat decât până în 1965. Dacă Procuratura nu declanşa nici o anchetă timp de 15 ani, nimeni nu mai putea fi judecat mai târziu. Există totuşi o supapă în Codul Penal (articolul 128), care spunea că, dacă din motive obiective şi de neevitat o anchetă nu poate fi demarată, cursul prescripţiei se suspendă şi se reia la data când acel motiv nu mai există.

Acest argument a fost folosit de procurorii români în două cazuri: cazul Alexandru Drăghici, fost ministru de Interne în perioada Dej, acuzat în 1993 de instigare la omor deosebit de grav comis în 1954, şi cazul Gheorghe Crăciun, şef al Penitenciarului Aiud între 1958 şi 1964, acuzat în 2000 pentru moartea a 216 deţinuţi politici, tor­turaţi, executaţi sau înfome­taţi la Aiud, în timpul mandatului său.

Procuratura a considerat că, pe perioada comunistă, era imposibil să anchetezi şi să judeci crime de natură politică, întrucât ele erau comise sub umbrela apărătoare a statului. Iar judecătorii au acceptat acest argument. Din păcate, procesele nu s-au soldat cu nici o condamnare, pentru că ambii inculpaţi au decedat înainte de pronun­ţarea unei sentinţe.

Citeşte şi editorialul: Condamnarea torţionarilor. „Cazul Vişinescu” nici măcar nu există!

R.L.: Şi de ce nu s-ar mai putea invoca acest argument şi acum, în cazul celor 35 de torţionari, despre care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) a anunţat că vrea să depună plângere penală?

R.G. : Pentru că dacă putem suspenda termenul de prescripţie pe perioada comunistă, el începe să curgă din 1990, ceea ce înseamna că dupa 2005, adică după 15 ani, dacă nu s-au făcut anchete, omorurile devin iar imposibil de judecat.

R.L.: Dar acum omorul este imprescriptibil.

R.G.: Cu o menţiune însă: această modificare se referă fie la omoruri care sunt comise începând cu 2012, fie la omoruri care erau în curs de investigare în 2012. Prin urmare, dacă azi propunem o încadrare de omor pentru ceva petrecut în 1950 sau 1970, eu nu cred că se aplică. Bineînţeles, oricând se pot găsi noi supape, noi interpretări, dacă există voinţă politică.

Dar… Pentru a fi mai clară, iată articolul 121 din noul Cod Penal: „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise; b) infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor inten­ţionate urmate de moartea victimei.

Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii”. Pentru crimele comunismului, acest articol este salutar în ceea ce priveşte omorurile deja în curs de investigare în 2012, dar nu cazuri noi.

Pentru crimele în curs de investigare, cele ale Revoluţiei în special, este o modificare remarcabilă a Codului Penal, care se datorează Monicăi Macovei şi fostei conduceri a IICCMER.

R.L.: Dar o altă încadrare juridică a ororilor din puşcăriile comuniste nu este posibilă?

R.G.: Genocidul nu se aplică crimelor comunismului, întrucât nu face referire la grupuri politice. Majoritatea crimelor comise de către comunişti au fost crime împotriva unor grupuri politice, aşadar a vorbi despre genocid este perdant din start din punct de vedere legal.

Altă problemă este că până în 2012, crimele împotriva umanităţii – care fac referire la grupuri politice – nu erau definite în Codul Penal. Era o strategie generală a statelor comuniste de a omite crimele împotriva umanităţii, pentru că introducerea lor ar fi dat posibilitatea incriminării regimului.

Asta pentru că deportările, tratamentele inumane comise în închisori, execuţiile sumare pot fi încadrate aici. Această infrac­ţiune a fost introdusă în 2012 cu menţiunea că este imprescriptibilă, indiferent de data la care a fost comisă. Această menţiune are ca bază o convenţie ONU din 1968, semnată de România în 1969, dar niciodată transpusă în legislaţia naţională.

R.L.: Cât de greu ar fi să înca­drăm procesele comunismului la crime împotriva umanităţii?

R.G.: Azi, un dosar pe crime împotriva umanităţii poate fi valid, dar este nevoie de o strategie foarte bună de argumentare, pentru a arăta că tortura, omorurile, execuţiile nu erau simple abuzuri individuale, ci politică de stat.

Eu cred că acest lucru este fezabil, dar trebuie lucrat cu echipe de avocaţi români şi internaţionali, specializaţi pe drept internaţional. Din păcate, pentru mulţi jurişti din România dreptul internaţional este o noţiune superfluă, care nu prea contează.

R.L.: Ce contează mai mult în aceste cazuri, politicul sau juridicul?

R.G.: Voinţa politică este cea care contează înainte de toate. Vă dau exemplu Lituania şi Estonia. După 1991, naraţiunea istorică şi politică dominantă pe care aceste ţări şi-au bazat (re)construcţia naţională a fost ilegitimitatea ocupaţiei sovietice. Eforturile justiţiei de tranziţie au mers în acest sens.

În 1994, ambele ţări şi-au modificat Codurile Penale, au introdus crimele împotriva umanităţii, imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise. În următorii ani au fost mai multe condamnări pe această încadrare juridică, făcând referire la deportări şi execuţii sumare în timpul comunismului. Modificarea Codurilor Penale în acest sens a fost determinată de voinţa politică a parlamentarilor lituanieni.

De exemplu, cazul Kolk and Kislyiy din Estonia, vizând deportări de populaţii civile în Siberia, a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acuzaţii au spus că erau judecaţi retroactiv pe baza unui cod penal din 1994, pentru fapte săvârşite în 1949. Dar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat dreptate statului estonian, spunând că Uniunea Sovietică era printre fondatorii Tribunalului Internaţional de la Nuremberg, printre cei care au definit crimele împotriva umanităţii, iar deportarea de civili era ilegală în raport cu dreptul inter­naţional.

R.l. Care e ţara pe care o poţi da drept exemplu pentru modul în care şi-a condamnat criminalii regimului totalitar?

R.G.: Dacă întrebi cetăţenii oricărei ţări ex-comuniste, toţi vor spune că nu s-a făcut dreptate. Sau nu îndeajuns. Dar eu aş spune că Germania este un caz exemplar. Cu menţiunea că majoritatea proceselor în Germania au vizat mai degrabă crimele comise la Zidul Berlinului între 1961 şi 1989 şi mai puţin crime din perioada stalinistă.

Evident, Germania este un caz special. Avem de-a face cu o unificare şi cu dubla experienţă a nazismului şi comunismului. Şi cu procese judecate de către judecători vest-germani, întrucât esticii au fost oarecum excluşi.

În Germania problema care s-a pus a fost dacă politica RDG referitoare la graniţe şi la dreptul de a ucide oameni care încercau să le treacă fără autorizaţie, era una legală sau nu. Şi, folosindu-se dreptul internaţional şi o interpretare creativă de coroborare a Codului Penal, a legilor în vigoare şi a Constituţiei, judecătorii au considerat că această politică era ilegală.

Responsabilii partidului şi membrii Consiliului Naţional de Apărare care gândiseră şi aplicaseră politica graniţelor au fost condamnaţi. Precum şi numeroşi gardieni care au pus în aplicare această politică şi au ucis oameni. Germanii au fost totuşi dezamăgiţi, întrucât Erich Honecker, ultimul lider comunist german şi Erich Mielke, ultimul şef STASI, nu au putut fi condamnaţi, întrucât au fost consideraţi prea bolnavi pentru a face faţă unui proces.

R.l. În câte ţări foste comuniste au existat astfel de procese?

R.G.: Procesele împotriva torţio­narilor comunişti au fost destul de rare. În Bulgaria a existat de exemplu cazul Lovech. Lovech a fost ultimul lagăr de muncă din Bulgaria şi a funcţionat între 1959 şi 1962. 151 de persoane au murit acolo. În 1993, procuratura a reuşit să documenteze 14 omoruri şi să acuze 5 persoane, printre care Mirtcho Spasov, adjunct al ministrului de Interne în 1959, Peter Gogov, şeful închisorii Lovech şi alţi 3 torţionari.

În 2002, Curtea Supremă de Justiţie a Bulgariei a închis însă dosarul, considerând că omorul era de mult prescris. Dar crimele comise în principalul lagăr de muncă din Bulgaria din anii 1950, Belem, nu au fost nici măcar anchetate. Ungaria a avut un singur proces intentat împotriva colonelului de armată Istvan Dudas, responsabil pentru masacrul de la Mosonmagyaróvár din 1956.

În urma ordinului său de a se trage în demonstranţi, aproximativ 100 de persoane au murit şi alte 80 au fost rănite. Început în 1993, procesul a fost iniţial închis, pentru că termenul de prescripţie de 15 ani pentru omor expirase.

La câţiva ani după, Dudas a fost readus însă în faţa instanţei, acuzat pentru aceleaşi fapte de crime împotriva umanităţii. În 2001, Dudas, în vârstă de 77 de ani, a fost condamnat la 3 ani închisoare (pedeapsă uşoară motivată de vârsta înaintată), dar a fost graţiat prin decret prezidenţial fără a fi executat nici mǎcar o zi din pedeapsă.

Cel mai bine au stat ţările baltice aş putea spune, cu numeroase condamnări pentru crime împotriva umanităţii, deportări în special. În Polonia au fost de asemenea condamnări pentru crime ale stalinismului şi există încă procese pe rol.

R.l. Polonia cum a procedat?

R.G.: Polonia este un caz interesant, întrucât în 1995, au fost definite şi introduse în Codul Penal „crimele comunismului”. Era o listă de crime, pentru care termenele de prescripţie începeau să curgă din 1995. Anul este semnificativ, întrucât se împlineau 25 de ani de la masacrul de la Gdansk. În 1996, Adam Humer, fost ministru al securităţii publice în anii ‘50 a fost condamnat, alături de alţi 15 demnitari ai fostului regim pentru uciderea unui activist opozant şi de torturarea prizonierilor politici între 1946 şi 1952.

Humer a fost judecat si pentru complicitate la pogromul evreilor din Kielce în 1946. A fost gǎsit vinovat în 9 cazuri de tortură şi condamnat la 9 ani de închisoare în 1996. Dar acest lucru s-a putut realiza pentru că polonezii au schimbat legea pentru a face posibila judecarea. Mai mult, în 1999, când a fost creat prin lege Institutul Memoriei Naţionale din Polonia, care are şi un departament de procurori, legea a fost schimbată iarăşi, iar termenele de prescripţie au început să curgă din 1999.

R.l. În România există şanse reale să vedem după gratii un personaj ca Vişinescu (n.r. – şeful Penitenciarului Râmnicu Sărat)?

R.G.: Din 2007, IICCMER a depus mai multe plângeri penale, dar toate s-au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale.

Printre cele mai mediatizate le amintesc pe următoarele: împotriva torţio­na­rilor lui Vasile Paraschiv (2008); împotriva lui Gheorghe Enoiu (2007 reluată în 2011), fost ofiţer de Securitate, implicat în numeroase acte de tortură; împotriva unui număr de aproximativ 216 foşti şefi de penitenciare (2007); împotriva lui Nicolae Pleşiţă şi a cinci diplomaţi români, acuzaţi pentru atacul cu colet capcană împotriva postului Europa Liberă în 1981 (2007).

Spun încă o dată: după aceste sesizări penale nu a existat nici un rezultat judiciar concret. Sunt aşadar sceptică în cazul Vişinescu.

Dar nu se ştie niciodată, întrucât oamenii care lucrează cu aceste plângeri penale pot găsi soluţii inovatoare. Pe de alta parte, plângerile penale ale IICCMER au rolul de a menţine dezbaterea deschisă şi cred că este pentru prima oară în ultimii ani când un astfel de caz are atâta amploare la nivelul opiniei publice. Şi cazul Enoiu a fost foarte mediatizat, dar sentimentul meu este că în cazul Vişinescu publicul a fost şi mai interesat.

Dar, o spun acum, o spuneam şi pe vreamea când lucram la IICCMER, fără o strategie juridică solidă şi coerentă, fără implicarea unor jurişti competenţi în astfel de chestiuni, fără un dialog permanent cu procuratura, deschiderea unor procese este puţin probabilă. Totuşi, în alte cazuri, cum ar fi Argentina de pildă, procesele s-au redeschis după 25 de ani de la căderea dictaturii. În Franţa post-belică, Maurice Papon sau Paul Touvier au fost aduşi în faţa instanţei la 30 de ani de la terminarea războiului. Aşa că dacă există voinţă politică, dacă există o strategie juridică coerentă susţinută de clasa politică, procesele sunt încă posibile. Din păcate, impresia mea este că suntem încă departe de aşa ceva.

CV

Raluca Grosescu este cercetător asociat la Institut des Sciences Sociales du Politique – CNRS – din Franţa şi lector asociat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Începând cu 2007, studiile sale s-au axat pe reconcilierea cu trecutul în spaţiul ex-comunist şi în principal pe procesele intentate foştilor lideri dictatoriali în România, Bulgaria şi Germania. Este co-autor al cărţii Justiţia Penală de Tranziţie de la Nuremberg la Post-comunismul Românesc (Iaşi, Polirom, 2009) şi co-editor al volumului Transitional Criminal Justice in Post-Dictatorial Societies, care urmează să apară anul acesta în Marea Britanie.