Cine va câștiga turul doi al alegerilor prezidențiale din România? Întrebarea e bună, de o mie de puncte, dar, totuși, mai sunt câteva care o întrec.
Au fost extrem de multe necunoscute înainte de startul campaniei electorale pentru prezidențiale.
Un fin cunoscător al scheletelor din propriul dulap, Victor Ponta a așteptat până în ultimul moment să își confirme candidatura, iar pe zona dreptei speranțele că unitatea va învinge diversitatea prost înțeleasă și stupid calculată s-au agățat de un fir de păr care, fir de păr fiind, într-un final s-a rupt.
Însă necunoscutele au rămas în număr mare până în buza primului tur.
Situația a fost în bună măsură alimentată de lipsa intolerabilă a unei dezbateri electorale, de acuzațiile lansate de președintele în exercițiu, Traian Băsescu, la adresa serviciilor de informații (cum că ar fi jucat politic), dar și de falia aparent iremediabilă dintre cele trei tabere ale dreptei: Băsescu-Udrea, Macovei, respectiv Iohannis.
În fine, o parte din aceste necunoscute vor persista și după turul doi.
Procesul în curs pe incompatibilitatea lui Klaus Iohannis este un grăitor exemplu în acest sens.
De reținut, totuși, că exemplul cu pricina e depășit, din perspectiva incertitudinilor fundamentale care continuă să planeze asupra șanselor de menținere a stabilitatății României, doar de apetitul vulcanic al lui Victor Ponta de a face statul de drept și orientarea pro-Vest a țării să deraieze. Să deraieze numai și numai pentru ca el, Victor Ponta, să poată acapara puterea la care visează; nu pe căi profund democratice, ci cu sprijinul de tip mafiot al faunei politice penale care, în ciuda resurselor imense de care dispune, se simte azi mai vulnerabilă ca oricând în ultimii 25 de ani.
Însă cea mai mare necunoscută (care s-a făcut simțită și înainte de primul tur, dar va rămâne de o nestinsă actualitate și imediat după turul doi) trimite la următoarele întrebări: vor supraviețui acestor alegeri instituțiile care lucrează la foc continuu pentru a da consistență unei autentice integrări a României în Uniunea Europeană și NATO?
Vor continua ele să consolideze parteneriatul strategic cu SUA, într-o perioadă în care avem mai multă nevoie ca oricând de o asemenea alianță? De fapt, va fi posibil acest lucru, indiferent de numele celui care se va instala după 21 decembrie la Cotroceni?
Practic, iată în ce cui stă cheia.
Dacă instituții precum DNA, SRI, Curtea Constituțională sau Înalta Curte de Casație și Justiție, ca să le numesc aici în primul rând pe cele care conduc în forță operațiunea de asanare a clasei politice, vor trece testul, atunci nu doar că România păstrează o șansă reală de a rămâne stabilă și frecventabilă, dar vom asista și la un eveniment de o incomparabilă anvergură în evoluția recentă a țării noastre: cel al desprinderii istorice de complexul Tătucului.
Da, știu, e un test greu, dar cine a zis că asemenea ecuații sunt niște puzzle-uri pentru grupa de vârstă 2-3 ani?
Da, știu că dinspre Parlament vor fi aruncate în luptă obstacole greu de surmontat, obstacole în fața cărora, din punct de vedere legislativ, instituții precum cele de care pomeneam mai sus rămân vulnerabile.
Dar cine ar mai putea fi luat prin surprindere după doi ani și jumătate în care Parlamentul USL, rebotezat apoi USD, le-a cam încercat pe toate?
Și da, știu că numai optica nouă, simțul răspunderii și patriotismul noilor generații de magistrați și ofițeri de informații s-ar putea să nu fie de ajuns pentru a ține piept furiei alimentate de teroare a unor parlamentari cu reflexe vechi și afaceriști pe care banul public i-a făcut extrem influenți, dar e de datoria lor și e înspre binele lor să găsească soluții pentru a merge înainte.
Și tot de datoria lor și înspre binele lor va fi să găsească acele modalități prin care să-și atragă sprijinul opiniei publice.
E drept, nu va fi o misiune simplă, cel puțin nu în România, dar acest gen de suport va fi esențial.
Nici nu mai contează că, în teorie, opinia publică ar fi trebuit să joace ea însăși rolul de motor, ideea este că în situații limită te adaptezi și te apuci să faci artă din materialul clientului.
Miercuri, în conferinţa de presă care a marcat finalul său de mandat ca președinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a pus sub reflectoare o realitate importantă: „Problemele pe care le avem astăzi în integrarea europeană nu se datorează, în niciun caz, României şi Bulgariei. […] În schimb, dacă nu s-ar fi produs lărgirea Uniunii în 2004 şi 2007, apetitul Rusiei nu s-ar fi limitat doar la Ucraina, ci ar fi afectat deopotrivă Bulgaria şi Țările Baltice”.
Timpul s-a scurs, iar acum, în 2014, nu mai e suficient doar faptul că la un moment dat am aderat la UE.
Vital acum este să continuăm procesul de adevărată integrare, iar această misiune nu-i mai revine doar președintelui țării sau unui aparat restrâns de la vârful statului.
Din contră, e un proces profund instituțional, el reclamă implicarea semnificativă a societății, în întregul ei, și are o componentă indubitabil strategică, pentru că va constitui linia întâi de apărare a țării în fața unor slăbiciuni interne ce pot deschide granițele pentru amenințări externe.
Miza alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014 e una ușor de enunțat, dar cu implicații complexe: fie alegem un președinte pro-Vest, fie îl facem pe președintele ales să devină pro-Vest.
Pur și simplu, a treia cale nu există.
P.S.: În urma editorialului de săptămâna trecută, intitulat De ce se scufundă Patriarhul împreună cu Ponta, Patriarhia Română a reacționat printr-un comunicat postat pe site-ul agenției sale de presă, Basilica.ro. În esență, i se reproșează subsemnatului, ca și ziarului România liberă, faptul de a fi avut o atitudine necinstită, de partizanat politic.
Totul, pe un ton care se vrea ușor ironic, dar care, din păcate pentru această instituție, marchează o îndepărtare inexplicabilă de logica textului și un refuz absurd al Patriarhiei Române de a lua în calcul bunacredință cu care a fost scris respectivul editorial.
În comunicatul cu pricina, subordonații Prea Fericitului Daniel mai insistă asupra neimplicării Bisericii Ortodoxe Române în campania electorală și, în general, în jocurile politice, trecând totodată în revistă varii articole de lege și de decizii interne care ar proba acest gen de atitudine. Mai departe, reprezentanții BOR aduc argumente de natură juridico-istorică în favoarea finanțării de către statul român a Bisericii.
Păcatul pe care reprezentanții BOR îl comit în comunicatul cu pricina stă tocmai în faptul că subsemnatul nu a pus nicio clipă în discuție oportunitatea finanțării Bisericii Ortodoxe Române de către stat.
Și tot păcat se numește faptul de a acuza de partizanat politic un jurnalist și un ziar care consideră ca lipsită de etică și fundament acceptarea unor alocări bugetare peste medie de generoase în prag de campanie electorală sau în timpul campaniei electorale.
Dar păcatul ăsta e unul pe care-l vor purta pe umeri înalții ierarhi ai BOR, în frunte cu PF Daniel, care de la înălțimea pozițiilor dumnealor se prefac a nu înțelege încotro duceau vorbele de duh adresate prin respectivul editorial.
Spre reamintire, iată mai jos principalul reproș adus săptămâna trecută, de către subsemnatul, cârmuirii Prea Fericitului Daniel: „În fața subitei mărinimii guvernamentale, PF Daniel ar fi putut să-i mulțumească frumos premierului pentru intenția de a aloca sume substanțiale către biserici. Apoi, să-i spună că va accepta banii – poate nu integral, ci strict pentru nevoile urgente – întrucât nu s-ar face altfel într-o Românie cu atât de multă sărăcie și politicieni sau interlopi neverosimil de bogați. În sfârșit, ar fi putut să-i spună că și ceea ce i-ar cam veni să accepte, din sumele puse la dispoziție, va trebui să aștepte trecerea lui 2014, pentru a nu induce în eroare enoriașii în an electoral, pentru a menține la standarde acceptabile moralitatea Bisericii, în fine, pentru a nu da un semnal prost celor care consideră opulența și oportunismul incompatibile cu moravul bisericesc. PF Daniel și cei de care se-nconjoară au picat cu brio acest adevărat test de stres la care i-a supus în ultimii doi ani, și cu precădere în ultimele săptămâni, candidatul Victor Ponta.”
Să fi fost un reproș atât de lipsit de minima substanță?
