Problema este la noi. Există o disproporţie uriaşă între timpul pe care îl petrecem indignându-ne de ce fac troglodiţii naţiei şi cel pe care îl dedicăm proiectelor civice şi politice care ne-ar putea reduce dependenţa de deciziile troglodiţilor.
Este bine că radarul critic ne funcţionează la capacitate maximă, dar nu este suficient. Un exces de energie consumată pe critica altora atrage şi un deficit de concentrare pe ceea ce ar trebui să facă fiecare dintre noi ca lucrurile să meargă mai bine la nivel politic.
Făcutul este una, vorbitul, ţâţâitul din buze, ochii daţi peste cap, like-urile pe Facebook, oooo-urile şi ah-urile sunt alta. Sunt adesea camuflaj pentru pasivitate, pentru acceptare, pentru resemnare. Ne dau iluzia implicării, dar ne şi păstrează în zona înrobitor de comodă a neasumării eforturilor şi riscurilor.
Uitaţi cât potop de vorbe s-a consumat în ultimele săptămâni pe marile scandaluri generate de putere: laptele contaminat, atacurile grosolane ale ICR-ului condus de Andrei Marga la adresa unor scriitori ”ostili”, proiectul legii restituirii proprietăţilor, primirea triumfală a lui Adrian Năstase, statutul militarilor, privilegiile parlamentarilor şi multe altele, mai mari sau mai mici, unele revoltătoare, altele porcării de duzină.
Comparaţi cu câtă atenţie a fost acordată Convenţiei Naţionale a PDL. Cât s-a scris, cât s-a vorbit despre cel mai important eveniment politic al opoziţiei? Discrepanţa este imensă.
Sigur, există explicaţii. Întotdeauna. Suntem foarte buni la explicaţii. Vorbim de decizii sau indecizii ale puterii care ne afectează direct. Sunt abuzuri grosolane, nu putem să nu reacţionăm. Ne scad nivelul de trai, ne compromit marile proiecte naţionale, ne fac de râs, ne ating demnitatea, ne fac să ne sufocăm, ne aduc la disperare.
Absolut corect. Dar cum rămâne cu proiectele care ar trebui contrapuse grosolăniilor puterii, singurele care ne pot oferi o şansă de a scăpa măcar în viitor de ele? Cum ar fi (re)construcţia unei opoziţii.
Rămânerea PDL în zona gri a unei opoziţii formale, fără dinţi, care se mărgineşte să mormăie apatic deoarece speră că se va reîntoarce rapid la putere, la remorca unuia dintre partidele care compun USL, ar fi într-un fel mai dezastruoasă pentru România decât garnitura de aberaţii pe care puterea ni le serveşte pe tavă, zi de zi. De ce? Pentru că va permanentiza aceste aberaţii prin permanentizarea unei puteri fără opoziţie.
Până la a discuta de apariţia unui nou partid sau de migrarea liderilor oneşti ai PDL către o altă formaţiune, rămâne totuşi o mare dezamăgire faptul că numeroşi oameni care îşi dedică timp preţios criticii justificate a puterii nu fac acelaşi lucru, constructiv, şi cu partidul pe care l-au votat în trecut şi care în mod normal ar trebui să conteze mai mult pentru ei decât adversarii.
Lupta pentru putere din interiorul PDL, tranşată sâmbătă, s-a consumat ca o afacere exclusiv internă a acestui partid. Ca şi cum competiţia dintre Vasile Blaga, Elena Udrea (a se citi Traian Băsescu) şi Monica Macovei i-ar privi doar pe membrii de partid şi atât. Ca şi cum cei ce au votat de-a lungul anilor acest partid şi au contribuit la obţinerea demnităţilor care le-au adus liderilor săi şi bani, şi influenţă nu au nici o treabă să se amestece în afacerile marii familii portocalii.
În ceea ce-i priveşte pe susţinătorii primelor două tabere dezinteresul este explicabil. Cine crede că Vasile Blaga sau Elena Udrea pot transforma PDL într-un opozant credibil al USL nu simte nevoia să aibă vreun cuvânt de spus în ce face partidul în numele voturilor cu care i-a creditat de-a lungul anilor. Este mulţumit că nimeni nu îi cere nimic mai mult decât să meargă la vot o dată la patru ani.
Lucrurile stau complet altfel cu cei ce o susţin pe Monica Macovei. Oamenii care văd în fostul ministru al Justiţiei un model de lider politic sunt croiţi din alt material: sunt permanent preocupaţi de ce se întâmplă în politică, sunt nemiloşi cu greşelile şi abuzurile puterii şi au un grad extrem de intoleranţă la orice fel de nedreptate.
Faptul că Monica Macovei a intrat în competiţie cu şansa a treia ar fi trebuit să-i pună în stare de alertă totală, să le mobilizeze la maximum simţul critic. Când a devenit evident că şerpăria de partid face tot ce poate pentru a-i anula vocea şi pentru a manipula alegerile astfel încât să le servească jocurilor de culise trebuia să vuiască măcar spaţiul virtual de proteste. Ameninţările susţinătorilor lui Vasile Blaga, care au declarat că vor cere excluderea europarlamentarilor fără vechime în partid, ar fi trebuit să li se pară la fel de revoltătoare ca şi atacurile lui Marga împotriva lui Pleşu şi Cărtărescu.
Da, au fost voci care au sărit în apărarea Monicăi Macovei, au fost articole de ziar care au semnalat manipularea sistemului de vot, au fost reacţii pe Internet la declaraţiile tembele ale unor lideri care încercau să bagatelizeze contribuţia sa la succesul acestui partid. Dar mult mai puţine şi mai anemice în comparaţie cu revărsarea de indignare faţă de tot ce fac USL, Ponta, Antonescu şi Voiculescu.
Trist, dar pofta cu care zona cea mai activă politic a opiniei publice critică virulent sau ironic derapajele puterii depăşeşte cu mult în forţă interesul de a ajuta un partid de care se simt mult mai apropiaţi să-şi corecteze cursul şi să echilibreze astfel scena politică.
Este, de fapt, o dezertare. Mulţi preferă să-şi concentreze atenţia pe faulturile comise de adversari pentru a-şi justifica lipsa de implicare în construcţia unei alternative – infinit mai dificilă, mai laborioasă şi mai frustrantă. Un proces care presupune să te confrunţi şi cu propriile erori, nu doar cu cele ale unor oameni pe care îi dispreţuieşti. Un efort de-a dreptul dureros prin comparaţie cu senzaţia de uşurare şi satisfacţie pe care o dă o înjurătură bună sau cu dulcea şi vicleana voluptate a autocompătimirii pe care o induce acceptarea statutului de victimă, de condamnat pe viaţă la eşec.
Da, există şi pentru asta explicaţii. Ca să te implici trebuie să ai în ce. Iar cultura politică de la noi nu doar că nu încurajează implicarea alegătorilor în viaţa unui partid, ci o face aproape imposibilă. Doar membrul cu carnet poate avea un cuvânt de spus în decizii (aproape egal cu zero, de obicei); votantul de rând să se mulţumească să se prezinte, disciplinat, la urne o dată la patru ani.
Dar şi această explicaţie este, de fapt, tot o scuză. Pentru că există moduri în care toţi cei ce de acum încolo vor deplânge alunecarea PDL spre zona de influenţă USL-istă ar fi putut măcar să încerce să i se opună. Ar fi putut folosi oricare dintre instrumentele manifestărilor civice şi politice. De la petiţii publice adresate conducerii actuale a PDL pentru respectarea regulilor jocului la scrisori trimise parlamentarilor din circumscripţia de care aparţin, în care să li se prezinte motivele pentru care ei ar trebui să voteze pentru un anumit candidat la preşedinţia partidului. Iar dacă miza existenţei unui partid care să facă opoziţie autentică este atât de mare – şi este! –, inclusiv manifestările publice de susţinere pentru candidatul care ar putea materializa acest ideal erau obligatorii.
Absenţa manifestărilor publice de susţinere a Monicăi Macovei din partea celor ce o apreciază şi sunt convinşi că ea este cea mai bună soluţie pentru şefia PDL nu doar că i-a diminuat şansele de victorie, dar a avut şi un efect pervers. L-a validat tacit pe Vasile Blaga şi a indus ideea că nici preluarea conducerii de către Elena Udrea nu ar fi fost o nenorocire.
Aşa stau lucrurile cu adevărat? Aceştia sunt politicienii care vor putea convinge milioane de români să li se alăture pentru a detrona Uniunea Social Liberală? Ei sunt liderii dreptei româneşti? Răspunsul meu este că nu şi mi-am expus pe larg argumentele în editorialul ”Udrea, preşedinte? Ce veste minunată!”, publicat la scurt timp după ce ”creaţia politică” a lui Traian Băsescu şi-a anunţat intrarea în cursă.
Pe scurt: nici ea, nici Vasile Blaga nu au vreo şansă să rezolve cele două priorităţi esenţiale pe care PDL trebuie să le bifeze rapid dacă vrea să rămână un partid de peste 10%. Prima – să îşi convingă nucleul dur de susţinători că este capabil şi vrea să facă opoziţie autentică şi intransigentă. A doua – să atragă oameni noi în structurile de conducere, profesionişti cu cariere solide în spate, care să convingă imensul bazin electoral al dezamăgiţilor că este capabil să se modernizeze, să se scuture de activiştii prăfuiţi şi să genereze soluţii de guvernare concrete.
Dintre toţi trei candidaţii, Vasile Blaga nu poate rezolva nici una dintre ele, Elena Udrea (adică Traian Băsescu) ar fi putut, teoretic, să o rezolve în oarecare măsură pe prima, dar ar fi fost la fel de incapabilă ca şi Blaga să se achite de a doua. Monica Macovei era singura care, alături de o echipă de secunzi mai implicaţi decât au fost chiar şi colegii ei de moţiune, nu ar fi avut nici o problemă să pună PDL în modul ”full combat” cu puterea şi, în timp, să atragă chiar şi oamenii de calitate care să reformeze în profunzime partidul.
Aceste consideraţii nu sunt străine celor care o simpatizează pe Monica Macovei. Şi, cu toate acestea, marea, imensa majoritate a oamenilor care ar fi votat-o ca preşedinte al PDL dacă o astfel de funcţie ar fi fost tranşată prin vot deschis şi celor ce nu sunt membri de partid au ales să stea deoparte şi să nu folosească nici unul dintre instrumentele implicării politice pe care le-am enumerat mai sus.
Înfrângerea Monicăi Macovei va fi şi înfrângerea PDL. De ea vor fi responsabili nu doar ”greii” partidului, nereformaţi şi nereformabili, ci şi toţi votanţii acestui partid care au ales să asiste impasibil la o luptă care îi priveşte cel puţin la fel de mult cum îi privesc şi toate deciziile puterii.
Singura speranţă este că alegerea pe care delegaţii PDL au făcut-o deja va reprezenta punctul zero pentru naşterea unei noi şi autentice forţe politice de dreapta, justiţiare şi reformatoare. Şi că măcar atunci cei ce cred sincer că asta este şansa României vor alege să-şi investească timpul şi energia în primul rând pentru a pune umărul la construcţia ei.
Epilog. Rândurile de mai sus au fost scrise şi publicate pe pagina de internet a „României libere” înainte de începerea Convenţiei Naţionale a PDL de sâmbătă. Testul realităţii a fost mult mai dur. Rezultatul votului a confirmat cele mai negre temeri chiar şi ale celor ce erau convinşi că delegaţii partidului nu dau doi bani pe agenda anti-corupţie promovată de Monica Macovei sau că ar avea vreun regret dacă ea şi cei ce o susţin ar pleca din partid.
Scorul de 3% obţinut de moţiunea ei demonstrează încă o dată cât de artificial a fost şi este ataşamentul acestui partid faţă de reforma în justiţie, dar mai ales cât de puţin înţeleg liderii săi motivele reale care au dus la pierderea a peste un milion de voturi în doar şase luni, între alegerile locale şi cele parlamentare.
Votul de neîncredere primit sâmbătă nu lasă nici o şansă grupului reformiştilor de a mai rămâne în PDL. Singura întrebare la care trebuie să mai răspundă este dacă se vor alătura unui eventual proiect condus de Elena Udrea şi susţinut de Traian Băsescu sau dacă vor începe o construcţie politică de la zero.
În a doua variantă, cea mai anevoioasă, dar şi cu cel mai mare potenţial, nu doar Monica Macovei şi Adrian Papahagi, ci şi ceilalţi susţinători ai moţiunii trebuie să îşi suflece mânecile şi să se pună pe treabă. Politica serioasă nu se poate face la fără frecvenţă. Pentru că altfel vor depinde până la pensie de Traian Băsescu, Elena Udrea şi cine s-o mai nimeri pentru a le asigura un loc în Parlament. Fie cel românesc, fie cel european.
Marele înfrânt al Convenţiei PDL este, incontestabil, Traian Băsescu. Teza că el ar fi planificat totul (ca de obicei, nu?) şi că a creat deliberat premisele unei schisme este complet falsă. Dacă asta ar fi urmărit, Elena Udrea nu ar fi candidat iar preşedintele ar fi susţinut-o pe Monica Macovei, pentru a provoca o ruptură între nucleul FSN şi Reformişti. Doar o înfrângere a Binelui în lupta cu Răul putea da naştere unei naraţiuni convingătoare care să permită renaşterea Binelui într-o altă formaţiune, purificată în focul luptei cu diavolii politici.
Aşa, ce s-a înţeles din tot circul înfrângerii şi a respingerii acuzaţiilor că votul a fost fraudat? Că Răul mai mare a înfrânt Răul mai mic, mai sexy şi cu pile în Rai. Nu, Traian Băsescu ştie mai bine de atât. Doar că s-a lăsat convins că influenţa bine remunerată a Elenei Udrea asupra unor baroni locali, născută în vremurile când gestiona miliardele de euro ale Dezvoltării, va învinge reţeaua de loialităţi cazone şi oportuniste patronată de Vasile Blaga. Greşit.
Şi da, Vasile Blaga are dreptate. Preşedintele nu ştie să piardă. Este nedrept să îl acuze acum că a fugit cu urna de voturi în spate, când fostul său partener nu a făcut altceva decât să-şi exerseze talentul dobândit în campaniile electorale pe care le-a câştigat, la mustaţă, pentru el, pentru partid, dar şi pentru Traian Băsescu.
Chiar se aştepta preşedintele ca prietenul şi şeful său de campanie electorală să nu îşi folosească şi în interes personal abilităţile de numărător de voturi, care au ajuns să fie invidiate până şi de Viorel Hrebenciuc şi admirate deschis chiar de Victor Ponta, după prezidenţialele din 2009 („sistemul lor a funcţionat mai bine”)? Acum, într-un moment în care şi-a jucat, practic, supravieţuirea politică?
Dacă a crezut că Blaga va avea vreo reţinere din cauză că luptă împotriva şefului, s-a înşelat amarnic. Dar eroarea de calcul îi aparţine şi este total lipsit de fair-play să acuze fraude electorale, după modelul lui Geoană post ”Mihaela, dragostea mea”.
Cu atât mai mult cu cât, într-un fel, l-a îndemnat cu ceva vreme în urmă pe Vasile Blaga să nu mai rateze ocaziile de a ieşi învingător atunci când le are în mână. Vă amintiţi? Este vorba de acea declaraţie a preşedintelui în care îl dojenea cald pe Vasile Blaga că, în timp ce a reuşit să câştige alegeri pentru el şi să-l ”scoată” preşedinte, nu a fost în stare să şi le câştige pe ale sale – cea pentru Primăria Capitalei, când a fost înfrânt de Oprescu. Ei bine, Blaga a băgat la cap şi acum şi-a câştigat propria sa cursă electorală. În detrimentul mentorului său.
Evident, bătălia nu se încheie aici. Traian Băsescu a pierdut o luptă, dar până la încheierea războiului mai e, iar timpul nu trece doar în defavoarea sa. Tocmai de aceea, unii lideri USL încearcă să profite de înfrângerea suferită de preşedinte şi să-l scoată definitiv din joc, printr-o nouă suspendare, acum, când se clatină.
Rămâne, însă, de văzut ce vor spune finanţatorii României despre acest aranjament. Şi dacă Victor Ponta, Crin Antonescu sau altcineva i-a convins, între timp, că s-au făcut băieţi buni şi că se pot baza pe ei pentru a face din România partenerul de care au nevoie.
