Când vorbește despre Ucraina, Republica Moldova, relația cu America și asumarea valorilor Uniunii Europene, Victor Ponta pare a lupta mai acerb ca oricine pentru a menține clară deschiderea pro-Vest a țării al cărei premier este.
Deciziile pe care le ia, însă, pregătesc terenul mai degrabă pentru o decuplare a României de unicul spațiu care îi poate oferi o evoluție sănătoasă și un stat de drept. Ordonanța prin care s-a dat liber la traseims timp de 45 de zile e doar ultima dovadă.
Grijuliu cu propria imagine, domnul Ponta evită, totuși, să-și înștiințeze concetățenii ce are de gând și pe mai departe.
“Anul acesta, la Summitul NATO merge domnul Băsescu, care nu va mai fi preşedinte, şi atunci eu am vrut să arăt foarte clar sprijinul Guvernului şi al autorităţilor române care vor fi şi anul viitor la conducerea ţării pentru acest proiect strategic pentru România”.
„Proiectul strategic” despre care pomenea Victor Ponta zilele trecute ar însemna deschiderea unei baze militare NATO permanente pe teritoriul României.
Declarația-solicitare făcută de premier precedă Summit-ul NATO din Țara Galilor și s-a suprapus pe tentativa străvezie a Rusiei de a împinge războiul hibrid purtat cu Ucraina la un nivel superior.
S-ar zice, deci, că în contextul dat șeful Guvernului de la București este nu doar preocupat de consecințele conflictului întreținut de gherilele lui Putin, ci și un rezervor de soluții pragmatice și curajoase.
Și s-ar mai zice că simțul ascuțit al istoriei l-a determinat pe jupânul de la Palatul Victoria să le pună occidentalilor la dispoziție rețeta rezolvării pe termen lung a ecuației geopolitice din regiune.
Însă atunci când Victor Ponta ia poziție pe dosare sensibile de politică externă – de la parteneriatele strategice ale României, la aderarea țării noastre la Schengen și până la dezamorsarea războiului dus de Kremlin în Ucraina – atenția nu trebuie îndreptată asupra validității punctului de vedere în sine, ci asupra credibilității celui care îl emite.
De ce?
Pentru că o foarte mare problemă cu Victor Ponta este aceea că nu se poate pune bază pe ceea ce spune nici măcar atunci când lansează judecăți sau sugestii, în esență, oportune.
Viteza, seninătatea și frecvența cu care premierul pare capabil să renunțe la propriile cuvinte și chiar la prropriile angajamente s-au dovedit în ultimii doi ani și trei luni suficient de amețitoare și de grave încât să încurce tot mai mult calculele celor cărora li se adresează.
De altfel, nici că se putea o ironie mai mare decât aceea de a le arăta europenilor și americanilor deschiderea ta pentru contracararea ambițiilor lui Putin (și asta pe termen lung) tocmai în perioada în care Guvernul pe care îl conduci suspendă, sub semnătura ta, statul de drept timp de o lună și jumătate.
Și nu având ca motiv cine știe ce deranj de proporții epice în societate, ci un interes pur personal și un scop rudimentar-electoral, ambele reunite sub umbrela maximizării meschine a șanselor de a câștiga alegerile prezidențiale din noiembrie.
Cine poate găsi o altă interpretare pentru apariția ordonanței de urgență care dă undă verde traseismului politic pentru 45 de zile joacă fotbal pe un teren minat, prin urmare o face pe riscul lui.
Fie și numai prin acest ultim gest, premierul și coaliția de guvernare pe care o conduce subminează ireversibil încrederea partenerilor strategici ai României în capacitatea țării noastre de a-și onora angajamentele.
În contextul internațional actual, în care crizele militare se succedă în ritm tot mai alert, lipsa de predictibilitate șterge cu buretele cele mai poleite cuvinte.
Dar gesturi extreme, prin care consistența democrației românești a fost pusă dramatic sub semnul întrebării de către înșiși reprezentanții conducerii acestei țări, au mai existat în ultimii doi ani, ritmul în care s-au succedat și „calitatea” lor fiind comparabile cu episoadele similare din prima parte a anilor '90, când Bucureștiul nu era nici capitală UE, nici capitală NATO.
Suspendarea președintelui prin tentativa de anihilare a instituțiilor fundamentale într-un stat de drept – operațiune ce a semănat, la nivelul la care s-a derulat în 2012, cu acțiunile desfășurate, prin interpuși, de armata și serviciile secrete rusești în Ucraina – a creat o breșă uriașă imaginii României.
Mai departe, confiscarea politicilor economice ale țării și punerea lor în slujba unui partid, PSD, a reușit să ridice în rândul investitorilor străini întrebări pe care, probabil, nu și le mai puseseră din anii sălbatici care au precedat aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.
Nici discursul dublu al premierului Ponta referitor la parteneriatele strategice ale României nu poate fi unul care să indice o linie clară și liniștitoare pe care o va urma România, în caz că respectivul va ajunge șeful statului.
De exemplu, cât timp România are un parteneriat strategic cu SUA, dar Victor Ponta insistă că își dorește unul și cu China comunistă, cum poate fi așa ceva o dovadă sau măcar un indiciu că Bucureștiul dorește și pe mai departe să rămână ancorat în realitatea unei alianțe consistente și fără echivoc cu America?
Cum ziceam, recenta suspendare prin ordonanță de urgență a statului de drept este doar ultimul episod de anvergură dintr-un serial de joasă speță, în care un premier exaltat și un partid nereformat împing o Românie tristă să accepte rolul de figurant.
Ca atare, de ce ar fi luată în considerare propunerea, asumată și de Victor Ponta, ca România să găzduiască o bază permanentă a NATO, în condițiile în care Victor Ponta, dacă ajunge președinte, se poate răzgândi din senin sau, mai rău, i-ar putea șantaja nițel pe partenerii euro și nord-atlantici ai țării pe care o conduce?
Cine și-a rezervat un scurt răgaz pentru a compara declarațiile lui Ponta privitoare la statul de drept, stabilitatea economică, angajamentele strategice ale României sau libertatea presei cu realitatea din teren, deci cu acțiunile propriu-zise întreprinse de guvernul său și majoritatea parlamentară care îl susține, în acești ultimi doi ani și ceva, își dă ușor seama cât mare a ajuns prăpastia.
De ce am crede că în cancelariile occidentale nu și-a luat nimeni până acum acest răgaz?
De ce am crede că liderii UE și SUA abia așteaptă să mai cadă o dată într-o capcană întinsă de omologi ai lor fără scrupule din Europa de Est?
De ce am crede că România va fi privită și pe viitor ca un partener de încredere, așa cum a fost în ultimii 10 ani, doar pentru că un doctorand care și-a făcut teza din munca altora vorbește frumos când se plimbă prin capitelele europene (că la Washington încă nu a fost primit), iar la București ia decizii într-o magistrală contradicție cu discursu-i poleit?
De ce am crede că toate astea vor rămâne fără consecințe?
De ce am crede că aceste consecințe nu ne vor afecta, până la ultimul, și pe noi, milioanele de români pe care politicienii îi pomenesc cu apelativul atât de popular, “oamenii de rând”?
În fine, de ce am crede că pentru a-i mai asculta frazele aurite, Vestul nu-i va cere ceva consistent la schimb lui Ponta?
Senzația mea e este că îi va cere multe. Problema noastră, a românilor, este că va urma o catastrofă dacă distinsul doctor în Drept nu va da nimic de la el și va mai și câștiga alegerile.
