Pentru prima dată de la anexarea Basarabiei de Rusia se vorbeşte oficial în România despre posibilitatea reunirii celor două ţări.
Preşedintele Băsescu nu ezită să spună că peste 25 de ani România şi Republica Moldova ar putea fi din nou în interiorul aceloraşi graniţe, dacă „românii de pe ambele maluri ale Prutului” vor dori acest lucru. Până atunci ar trebui să-şi facă efectul Legea cetăţeniei, prin care anul acesta 70 de mii de basarabeni au primit paşaport românesc. Strategii acestei idei socotesc că, în următorii 20 de ani, majoritatea populaţiei Republicii Moldova devine, cu acte în regulă, românească. Subiectul reunificării celor două ţări nu mai este un tabu oficial, după ce Traian Băsescu a apăsat piciorul pe acceleraţia procedurilor de acordare a cetăţeniei, iar partidele prooc-cidentale de la Chişinău au acceptat ajutorul României pentru alegerea drumului cel mai scurt spre Uniunea Europeană.
Eşecul partidei occidentale după alegerile de duminică din Republica Moldova ar putea fi însă un eşec şi pentru România. Fiindcă democratizarea va mai întârzia dincolo de Prut, fiindcă distanţa faţă de UE a celei mai sărace ţări din Europa se va mări, fiindcă presiunile Rusiei asupra fostei sale posesiuni se vor mări. România ar fi avut posibilitatea, în anii marii creşteri economice, 2005-2008, să investească masiv în Republica Moldova. România ar fi avut posibilitatea să ofere sprijin logistic mai consistent formaţiunilor democratice. România ar fi avut posibilitatea să convingă partidele din Alianţa pentru Integrare Europeană să joace împreună cartea alegerilor în loc să se acuze reciproc şi să se certe ca la uşa cortului, dând în acest fel apă la moară comuniştilor strâns uniţi de ideea că soarele răsare de la Moscova. România ar fi avut posibilitatea să mişte la propriu lucrurile, mai ales dacă, aşa cum îmi spunea într-o discuţie privată un înalt oficial, pe termen lung scopul Bucureştiului ar fi reunificarea celor două ţări.
Redesenarea hărţii este complicată nu doar de ecuaţiile de putere nerezolvate încă în zonă, de prezenţa minorităţilor de limbă rusă sau ucraineană sau de interesul nemijlocit al politicienilor de la Chişinău de a-şi păstra puterea, ci şi de istoria nefericită a basarabenilor din perioada României Mari. Centralismul impus de Bucureşti, transformarea provinciei de dincolo de Prut într-un fel de „Siberie românească”, după cum o numea Neagu Djuvara, au lăsat amintiri neplăcute în memoria colectivă, iar propaganda sovietică a avut la dispoziţie mai mult de jumătate de secol pentru a le exagera. România îi poate atrage însă acum pe moldoveni deschizându-le poarta spre Europa, fiindcă bunăstarea vine şi pentru ei de la Vest, nu de la Est. Şi chiar cei mai filoruşi locuitori ai Basarabiei îşi doresc mai degrabă să trăiască mai bine decât mai rău. Cu toate acestea, s-ar putea să se repete în diverse cazuri explicaţia profesoarei de la Chişinău care-i spunea lui Onisifor Ghibu în 1917: „Eu nu mai vreau să fiu româncă; rămân rusoaică. Nimic nu-i mai frumos ca Rusia”.
România şi-ar dori să se întindă până la Nistru, iar oficialii autohtoni nu se mai tem că vor fi acuzaţi de iredentism când vorbesc despre o posibilă Românie mare. Până atunci încearcă să dezgheţe discuţiile cu Rusia de pe poziţii de forţă, introducând Republica Moldova în cercul propriilor interese. Spre deosebire de perioada de dinainte de 1989, când, potrivit istoricului britanic Charles King, „problema Basarabiei era un barometru al relaţiilor României cu Uniunea Sovietică în general, şi nu o cauză a controverselor”, acum e invers.
