Pentru a încerca să înţelegem ce se petrece cu România la mai puţin de un deceniu de la aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, haideţi să pornim de aici: “Direcţia Naţională Anticorupţie consideră că, prin această modificare, categoriile menţionate – Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, precum şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei profesii liberale, în baza unei legi speciale şi care nu sunt finanţaţi de la bugetul de stat – nu vor mai putea fi cercetate şi sancţionate pentru infracţiuni comise în exercitarea atribuţiilor care derivă din această calitate. (…) Noua prevedere restrânge în mod nejustificat aplicabilitatea conflictului de interese la anumite categorii de persoane care îndeplinesc un serviciu public. Astfel, de exemplu, primarii ies de sub incidenţa acestui articol şi, prin urmare, vor putea să acorde contracte finanţate din bani publici sau din fonduri europene propriilor rude”.
Cuvintele de mai sus apar în comunicatul de presă remis zilele trecute de conducerea DNA şi redau cu maximă precizie efectele concrete ale crimei perfecte pe care au pus-o în operă liderii majorităţii parlamentare şi omologii lor grupaţi în cel mai oportunist partid de după Revoluţie, UDMR.
Lovitura dată de USL şi complicii săi începând cu 9 decembrie 2013 a declanşat o criză comparabilă cu cea din vara lui 2012, reacţiile imediate şi furibunde ale cancelariilor occidentale constituind cea mai vizibilă dovadă în acest sens.
Sau ale socialiştilor europeni, care au lăsat orice la o parte orice calcul egoist-pragmatic şi, prin vocea liderului lor, Hannes Swoboda, au somat pur şi simplu PSD-ul condus de Victor Ponta: „Partidul Social Democrat trebuie să spună foarte clar că acest gen de activităţi pripite şi negândite care contravin valorilor europene sunt inacceptabile”.
Dar chiar şi aşa, de data asta parcă a fost mai grav.
Puşcăriabili (ajunşi parlamentari sau moguli media), laolaltă cu autori de furt intelectual (deveniţi inclusiv premieri) au călcat în picioare un armistiţiu obţinut cu greu după furtuna de anul trecut şi, mai presus de orice, au transformat în realitate visul oricărui hoţ, violator sau criminal: modificarea Codului Penal de către deţinuţi.
Practic, România a trecut prin cel mai mare dezastru care i s-ar putea întâmpla unei ţări pe timp de pace, în afară de cazul unor calamităţi naturale de proporţii epice: predarea cu proces verbal a statului şi a societăţii în mâinile crimei organizate.
Emascularea justiţiei, golirea de sens a activităţii serviciilor de informaţii şi transferarea banilor publici direct în mâinile parlamentarilor, miniştrilor, primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene asta înseamnă.
De ce? Simplu: pentru că beneficiari nu ar fi doar ei, ci şi grupările de crimă organizată -naţionale şi transfrontaliere – care, graţie modificărilor legislative girate de Victor Ponta, Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, ar putea deveni “autorităţi contractante”, primind în acelaşi timp şi nesperata şansă de a găsi protecţia juridică necesară la cel mai înalt nivel.
Când se vede cu ochiul liber că un baron local, un parlamentar sau un ministru nu păţeşte nimic dacă oferă un contract pe bani publici cui îi trece lui prin cap, de ce am crede că mafia ar privi spectacolul cu sfiala cu care merge fata mare la horă?
Din acest punct de vedere, statul român ar deveni rapid un pericol colosal nu numai pentru proprii săi cetăţeni, ci şi pentru Europa şi America, de exemplu.
Din fericire pentru orice om onest din România zilelor noastre, această perspectivă constituie un motiv în plus pentru ca statele occidentale să menţină o presiune crescândă pe autorităţile de la Bucureşti, până când spectrul pericolului mortal va fi îndepărtat.
Partea asta cu motivarea liderilor lumii civilizate să se implice consistent în criza din România e vestea bună.
Vestea proastă se conturează imediat ce abordăm problema reacţiunii interne la acţiunea antinaţională a actualei puteri.
Ceea ce putem vedea la orizont ar fi coşmarul oricărui marinar rătăcit pe oceanul îngheţat, în plină furtună: zăreşte ceva la orizont, dar n-ar putea spune dacă e insula salvatoare sau nenorocitul aisberg.
Scriam acum câteva luni, în perioada mult-discutatului troc dintre preşedinte şi premier privind numirea de noi şefi în sistemul de justiţie, că procurorii anticorupţie, judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi corpul inspectorilor de integritate au devenit principalul scut al societăţii româneşti, într-o perioadă în care mafia politico-economică şi-a atins maturitatea şi s-a adaptat vremurilor mai dificile (pentru ea) care au urmat aderării României la NATO şi Uniunea Europeană.
Asaltul asupra statului de drept dat zilele acestea nu a făcut decât să confirme o dată în plus acel diagnostic, iar reacţiile de după marţea neagră ale DNA, ICCJ şi ANI sunt elocvente.
Din fericire, aceste instituţii au devenit visul urât al oricărui infractor din rândul celor care fac să prolifereze ceea ce directorul SRI, George Maior, numea la un moment dat “corupţia la nivel strategic”.
Este, însă, realist să mizăm doar pe capacitatea acestor structuri, ele însele supuse la presiuni constante şi greu de conceput, de a rezista singure şi la nesfârşit?
Este raţional ca sfera civilă să se îmbete cu un somn dulce, în timp ce interesele sale şi garanţia unei evoluţii armonioase (ambele, trăsături specifice societăşii deschise) să rămână a fi apărate şi promovate de nişte structuri, până la urmă coercitive, ale statului?
Oricât de bine intenţionaţi ar fi procurorii şi judecătorii care îndrăznesc să trimită după gratii corupţii cei mai influenţi din politică, a-i lăsa totuşi singuri înseamnă o cedare de suveranitate a societăţii civile.
O cedare care, la un moment dat, s-ar putea dovedi extrem de dureroasă.
Buna intenţie are şi ea limite, iar a te baza în afacerile mari ale unei societăţi doar pe voinţa şi discernământul unor indivizi, iar nu pe proceduri este o eroare de care numai neghiobul nu e conştient.
Un concurs nefericit de împrejurări, precum schimbarea din temelii a legislaţiei penale sau a celei privind organizarea parchetelor şi a structurilor de integritate va putea face din independenţa justiţiei şi din respectul unor oameni pentru meseria lor instrumente de neutilizat.
Vi se pare un scenariu neverosimil? Nu e! Fix în acest punct a încercat USL să ne aducă zilele astea.
Că încă nu s-a întâmplat efectiv, deşi pericolul nu a fost definitiv înlăturat, se datorează în primul rând reacţiilor dure pe care le-au avut reprezentanţii justiţiei (minus Parchetul General, condus de un politruc mai prieten cu hoţii de buzunare de la Obor decât cu statul de drept) şi partenerii strategici ai României, aceiaşi care au influenţat decisiv şi deznodământul crizei de anul trecut.
Reprezentarea societăţii româneşti a fost, însă, extrem de limitată.
În afara DNA, ANI, CSM, ICCJ şi a Preşedinţiei, un rol major a mai jucat acea parte a presei “clasice”, pe care protestatarii anti-Roşia Montană o acuzau că are buzele-fermoar, iar oamenii lui Ghiţă şi Voiculescu – că e o babă băsistă. (Curat-interesantă sincronizare a celor două grupări, nu-i aşa?)
Au mai făcut la fel câteva ONG-uri şi formaţiuni de opoziţie, în marea lor parte neparlamentare. Critic a fost şi PDL-ul, dar Vasile Blaga ar trebui să-i dea afară din partid pe acei doi parlamentari care au votat cot la cot cu infractorii de la comisia juridică şi din plen, ceea ce, mă tem, e o pretenţie prea mare pentru Vasile cel milostiv.
Şi pentru că vorbim de implicarea societăţii civile, enumerarea de mai sus ridică următoarea problemă: aproape că lipseşte societatea civilă.
Multe din ONG-urile care la Roşia Montană şi Pungeşti s-au îmbătat cu apă rece că ar fi rescris cu litere de aur istoria civismului la români, lipsesc azi cu desăvârşire din peisajul luptei cu politicienii amorezaţi de penali.
La fel, nemaipomenit de libera presă alternativă a intrat zilele astea în pământ, probabil pentru a înveli cu piepturile goale pungile cu gaz de şist.
A, da, au reacţionat câţiva dintre ei când au aflat că parlamentarii USL au reincriminat insulta şi calomnia, dar, vai!, s-au isterizat degeaba: asta venea, oricum, la pachet cu modificările mai mari aduse Codului Penal.
În fine, şi cel mai important, populaţia României, inclusiv tinerii “sofisticaţi” care acuză “corporaţia că face legislaţia”, nu a avut nici o problemă de conştiinţă şi instinct de conservare zilele astea, când trimişii pe Pământ ai infractorilor au modificat Codul Penal după măsurile dictate de Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Relu Fenechiu, Gigi Becali, Codruţ Sereş şi alţii ale căror nume au fost sau ar putea fi curând înlocuite cu numere.
Păi aşa se face revoluţie?
Aşa se impune societatea civilă?
Asta e noua dimensiune a “nesupunerii civice”?
Iar pentru ca peisajul să arate şi mai dezolant, mai trebuie pus în context un amănunt.
În ciuda potenţialului pe care îl oferă expunerea media şi pe reţelele online de socializare, opoziţia politică a demonstrat că nu are încă forţa de a scoate în stradă, în sprijinul democraţiei autentice, decât câteva sute de suflete, în general prieteni şi amici.
E dramatic (pentru azi) şi un semnal de alarmă (pentru mâine) faptul că FC, PMP şi NR, de pildă, nu pot trezi la realitate un număr rezonabil de cetăţeni; de oameni care să se alăture acelor procurori, acelor inspectori de integritate, acelor judecători şi acelei părţi a presei care au dovedit zilele astea bunăcredinţă şi un real patriotism.
În contextul ăsta, nu ai cum să nu te întrebi cât timp va mai avea planeta România atmosferă respirabilă, măcar după standardele cotei de avarie.
Să nu uităm că pactul de coabitare instituţională, sau mai folcloric cunoscuta înţelegere Băsescu-Ponta, a fost rodul natural al votului din decembrie anul trecut.
În aceeaşi matrice a consensului vicios s-a înscris şi numirea procurorului general şi a procurorilor-şefi de la DNA şi DIICOT, de exemplu.
Pe fondul unui vot popular masiv în favoarea USL, a unei opoziţii politice firave sau, după caz, amatoare de blat cu puterea, ce s-ar fi putut face mai mult?
Priviţi ce se întâmplă la Kiev!
Dacă populaţia cu capul pe umeri a Ucrainei nu ar fi ieşit în stradă, riscând să plece acasă cu un număr indefinit de copci, viaţa şefului de clan mafiot, Ianukovici, nu ar fi fost la fel de grea ca astăzi.
Iar asta, oricât s-ar fi chinuit să i-o facă astfel, de unii singuri, Merkel sau Barroso.
Ce urmează de aici înainte aduce încă şi mai multe întrebări decât răspunsuri.
Principalul semn de întrebare este încotro ne îndreptăm, de fapt?
Să zicem că România va trece şi de acest mare hop.
Chiar şi aşa, asta nu înseamnă că vom rămâne fără cicatrici, lucru demonstrat cu prisosinţă de ultima experienţă comparabilă, cea din vara anului trecut.
Principalele moşteniri ale crizei precedente sunt următoarele: vulnerabilitatea democraţiei româneşti a devenit parte a brand-ului de ţară, impredictibilitatea a rămas trăsătura principală a stabilităţii autohtone, iar ireversibilitatea paşilor spre o lume civilizată a zburat din vocabularul celor care încă mai au proprietatea termenilor.
În fine, acea parte a furiei care nu a mai apucat să se manifeste până la capăt la vremea respectivă, graţie intervenţiilor chirugicale ale câtorva forţe responsabile din interior şi din exterior, iată, a răbufnit doar un an şi un pic mai târziu.
Pe deasupra, patru elemente definitorii pentru perioada pe care o traversăm după noaptea de 9 spre 10 decembrie complică şi mai mult ecuaţia:
1. Populaţia a arătat, până în momentul de faţă, că este incapabilă de reacţii rapide, raţionale şi percutante, chiar şi în faţa unor pericole care ameninţă fundamentele statului de drept;
2. Parlamentul şi Guvernul României conduc ţara fără a mai avea, în mod real, legitimitate;
3. Structurile fundamentale ale statului sunt în acest moment divizate şi se ghidează după agende diametral opuse;
4. premierul Victor Ponta exprimă, până la proba contrarie, voinţa puterii executive şi a puterii legislative (în ciuda repoziţionării oportuniste a lui Crin Antonescu) – iar aceasta se traduce prin îndepărtarea în mare viteză de parteneriatele strategice asumate până acum de România.
Matematicianul care să poată rezolva această complicată ecuaţie nu a fost încă văzut umblând pe stradă.
Asta înseamnă una din două: fie nu s-a născut; fie există el pe undeva, dar nu-şi dă seama că timpul care i-a mai rămas pentru a pune soluţiile pe hârtie este atât de scurt încât ar trebui să fie mai genial decât orice am putut noi citi până acum despre matematicienii geniali.
