Un document extrem de important va fi lansat în această toamnă, iar consecinţele sale politice şi economice vor fi semnificative. Va cântări greu în atingerea obiectivului strategic de a intra în spaţiul Schengen şi va deveni un element de referinţă esenţial în toate analizele pe care se vor fundamenta deciziile marilor companii de a investi în România. Este vorba de Raportul anticorupţie al Uniunii Europene.
Decizia realizării unui astfel de raport a fost luată de Comisia Europeană în urmă cu doi ani, fiind motivată de nevoia de a institui un mecanism de monitorizare constantă a eşecurilor şi vulnerabilităţilor pe care le înregistrează toate cele 28 de ţări membre în combaterea corupţiei.
Deşi la noi a trecut aproape neobservată, iniţiativa instituirii unui astfel de raport este, în acelaşi timp, o veste bună şi o imensă oportunitate pentru România. O veste bună deoarece răspunde într-un mod constructiv frustrărilor şi criticilor politicienilor români care se foloseau de rapoartele Mecanismului de Cooperare şi Verificare în domeniul Justiţiei, impus doar României şi Bulgariei după aderare, pentru a-şi justifica retorica naţionalistă şi antieuropeană prin autovictimizare.
De acum înainte, nu doar noi şi bulgarii vom mai explica de ce avem atât de puţini oficiali de rang înalt condamnaţi pentru corupţie, de ce parlamentarii luptă din răsputeri împotriva legilor integrităţii sau de ce statul nu impune reguli mai stricte pentru combaterea clientelismului în achiziţiile publice. Toate ţările membre ale UE o vor face. Inclusiv cele care ne dau, de ani buni, lecţii de moralitate şi bune practici în combaterea corupţiei, dar nu sunt în stare nici măcar să-şi oblige politicienii să-şi declare averile.
Practic, începând cu acest an, politicienii care tresar de câte ori le bate cineva la uşă ar trebui să abandoneze definitiv speranţa că vor scăpa în curând de rapoartele MCV. Nu vom scăpa de ele, ci, în cel mai bun caz, vom rămâne cu varianta, poate un pic mai „lejeră“, a rapoartelor UE anticorupţie. La fel ca toate celelalte ţări membre, de altfel, care de abia acum vor fi luate la puricat aşa cum noi am tot fost, din fericire, de aproape şapte ani încoace.
De ce din fericire? Păi, să o luăm invers. Dacă am fi avut un MCV şi la Transporturi, sigur am fi avut de trei ori mai multe autostrăzi decât astăzi. Dacă am fi avut un MCV la Agricultură, sigur nu importam azi 80% din fructele şi legumele pe care le consumăm. Dacă am fi avut un MCV la Finanţe, sigur dimensiunile evaziunii ar fi fost mai mici şi nu am fi ajuns la o datorie externă atât de mare şi la o dependenţă totală de sprijinul instituţiilor financiare internaţionale. Dacă nu am fi avut MCV-ul pe Justiţie, în schimb, Adrian Năstase nu ar fi fost condamnat niciodată şi nici lui Voiculescu nu i-ar tremura izmenele că o să facă echipă cu Gigi Becali la campionatul de table de la Poarta Albă.
Exact în extinderea „MCV“-ului la nivelul întregii Uniuni Europene stă oportunitatea imensă a României. Câtă vreme am fost evaluaţi doar noi şi bulgarii, toate deficienţele şi neajunsurile constatate în funcţionarea justiţiei ne individualizau negativ într-un mod dramatic. Pentru că absenţa unei monitorizări la nivelul întregii Uniuni dădea impresia că în toate celelalte ţări justiţia funcţionează impecabil. Implicit, lăsa să se vadă doar distanţa imensă care ne desparte pe noi şi pe bulgari de nişte ţinte ideale, nu şi unde ne situăm în comparaţie cu nivelul real, nu doar cu cel dezirabil, al funcţionării justiţiei în Europa.
Concret, domeniile unde în continuare progresele sunt lente sau chiar inexistente vor continua să ne aducă critici, iar presiunea benefică exercitată de la Bruxelles pentru corectarea lor nu va dispărea. În schimb, evoluţiile pozitive pe care le-am înregistrat cu mari eforturi în alte zone vor căpăta o şi mai mare vizibilitate, pentru că vor fi puse în oglindă cu performanţele mai slabe ale altor ţări membre.
Pentru prima oară de la aderare, de fapt, ni se oferă şansa de a ne echilibra, fără artificii propagandistice, imaginea în zona justiţiei printr-o raportare complexă, pe fiecare domeniu în parte, la performanţele concrete, nu doar la cele ideale, ale fiecărei ţări din Uniunea Europeană.
Există o singură condiţie pentru ca România să profite de pe urma acestei oportunităţi: progresele înregistrate să fie dominante, iar neajunsurile, în special cele din domeniile cheie, cum ar fi domnia legii sau echilibrul puterilor în stat, să nu coboare sub sub nivelul critic.
Din păcate, aşa cum arată în acest moment capitolul dedicat României din Raportul anticorupţie al UE, bilele albe şi negre se amestecă până la confuzie, iar integritatea, unul din domeniile care ar putea înclina balanţa astfel încât raportul să fie predominant pozitiv, se află în continuare sub observaţie, deşi termenul rămas până la finalizarea documentului se măsoară în săptămâni.
Cel mai probabil, raportul va începe prin a menţiona îngrijorările exprimate în raportul MCV din iulie 2012 privind atacarea fundamentelor statului de drept care a acompaniat încercarea de demitere a lui Traian Băsescu, dar şi concluzia raportului MCV din ianuarie 2013, potrivit căreia România a implementat mai multe, dar nu toate recomandările Comisiei privind restabilirea domniei legii şi a independenţei justiţiei.
Strategia naţională anticorupţie 2012-2015 se bucură de apreciere, singura observaţie negativă ar putea fi că ea nu a fost însoţită de o estimare bugetară privind costurile pe care le presupune implementarea ei eficientă.
Alte două domenii în care evaluarea ar putea conţine şi elemente pozitive şi negative ţine de avertizorii de integritate şi de corupţia la frontiere. În cazul primilor, este de apreciat existenţa unei legislaţii dedicate, dar ar putea fi criticate deficienţele în implementare şi mai ales slaba protecţie de care se bucură cei ce semnalează abuzuri sau fapte de corupţie în instituţiile în care lucrează.
Cât priveşte corupţia la frontiere, ar putea fi remarcate ofensiva din 2011, când peste 200 de poliţişti de frontieră şi vameşi au fost trimişi în judecată, dar şi faptul că investigaţia a scos la iveală un nivel extrem de ridicat de penetrare a acestor instituţii de către reţelele mafiote, ceea ce ridică mari semne de întrebare despre potenţialul lor de a se achita de misiune în perspectiva aderării la spaţiul Schengen.
Un domeniu la care am putea primi o bilă neagră fără echivoc priveşte activitatea de lobby, deoarece nici până astăzi nu există vreo reglementare care să oblige funcţionarii publici să raporteze contactele cu agenţii de lobby.
DNA şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt candidatele evidente pentru evaluări exclusiv pozitive. Nu vor fi trecute cu vederea faptul că în ultimii şapte ani confirmările date de instanţe pe dosarele întocmite de procurorii DNA au crescut constant, ajungând azi la aproape 90%, şi nici statisticile care atestă condamnările lui Adrian Năstase, a lui Relu Fenechiu, a opt parlamentari, a unui secretar de stat, a 26 de primari, viceprimari şi prefecţi, a 50 de directori din diverse companii naţionale şi a 60 de funcţionari din instituţii cu atribuţii de control. Cel puţin cazurile Năstase, Fenechiu, Apostu şi Becali ar putea fi exemplificate în detaliu, ca studii de caz.
Toate aceste rezultate nu ar fi fost posibile fără contribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în a cărei evaluare vor fi prinşi, cel mai probabil, atât anii în care dosarele de mare corupţie trenau, iar judecătorii şi le pasau de la unii la alţii încercând să scape de răspundere, dar şi mandatul actualului preşedinte, Livia Stanciu, în care dinamica condamnărilor a crescut spectaculos.
Din analiza contribuţiei instanţelor inferioare la combaterea corupţiei nu vor putea lipsi comparaţia, defavorabilă lor, cu rezultatele Înaltei Curţi şi imperativul alinierii la performanţele acesteia.
Cel mai probabil, nu va rămâne nesancţionat faptul că numirile procurorilor nu s-au făcut pe baza unui concurs, care, deşi nu era cerut de lege, ar fi adus transparenţă şi credibilitate într-o zonă a interacţiunii dintre politic şi justiţie privită cu maximă suspiciune de cetăţeni. Dar nu vor trece neobservate nici performanţa Laurei Codruţa Kövesi şi nici cazurile instrumentate sau finalizate în ultimele luni, care demonstrează că DNA şi-a păstrat, cel puţin până acum, incisivitatea şi independenţa faţă de toate partidele.
O a treia instituţie a cărei activitate va primi, foarte probabil, numai aprecieri pozitive este Agenţia Naţională de Integritate, confirmând astfel şi concluziile singurului institut de sondare a opiniei publice specializat pe percepţia instituţiilor de stat, care atestă că românii au mai multă încredere în DNA şi ANI decât în Parlament şi Preşedinţia României. În antiteză, vor fi menţionate numeroasele şicane şi obstrucţii prin care Parlamentul şi aleşii locali au încercat şi încearcă să-i blocheze activitatea.
Este greu de crezut că va rămâne neconsemnată reaua credinţă de care au dat dovadă parlamentarii ce s-au opus punerii în aplicare a deciziilor ANI prin care s-a constatat incompatibilitatea unor aleşi rămase definitive prin sentinţe judecătoreşti. În special votul dat de senatori pentru ca Mircea Diaconu să-şi păstreze mandatul de parlamentar, împotriva sentinţei Înaltei Curţi, care confirmase decizia de incompatibilitate emisă de ANI, va fi un foarte potrivit studiu de caz.
Cea mai importantă secţiune în capitolul dedicat României este legată tot de ANI, deoarece se referă la corupţia aferentă achiziţiilor publice, tema numărul unu, de fapt, a Raportului anticorupţie al UE. Preocuparea privind modul în care se cheltuiesc fondurile europene şi banii publici, în general, în toate ţările comunitare a fost principalul motiv care a determinat Comisia Europeană să ceară elaborarea sistematică de rapoarte anticorupţie la nivelul întregii Uniuni.
Parte din oportunitatea pe care o are România pentru a-şi echilibra în bună măsură imaginea proastă în materie de corupţie vine din faptul că are în pregătire un sistem de verificări ex-ante ale posibilelor conflicte de interese în domeniul achiziţiilor publice, care ar putea deveni un model de bune practici pentru întreaga Uniune Europeană.
Este vorba de acel sistem informatic ultraperformant despre care scriam în urmă cu două luni că „se anunţă a fi cea mai comprehensivă arhivă de informaţii despre funcţionarii publici şi demnitarii statului român şi care va semnala în mod automat când o rudă de până la gradul doi a unei persoane cu o funcţie de decizie într-o instituţie sau într-o comisie de licitaţie va participa la o procedură. Instantaneu, sistemul informatic va emite avertismente de integritate către şefii instituţiilor implicate, care vor fi obligaţi să raporteze, tot prin intermediul aceluiaşi program, dacă au fost luate măsurile necesare pentru a preîntâmpina conflictul de interese. În caz contrar, sistemul va sesiza în mod automat instituţiile competente pentru investigarea conflictului de interese“.
Angajamentul statului român de a realiza acest proiect, avansat chiar şi pentru multe democraţii consolidate din Europa Occidentală, va fi cu siguranţă consemnat şi în Raportul anticorupţie al UE. Iar dacă întregul context actual al urmăririi cazurilor de conflicte de interese în domeniul achiziţiilor publice va fi cu siguranţă trecut la bile negre, din cauza lipsei de performanţă a instituţiilor mandatate să vegheze la corectitudinea achiziţiilor publice, sistemul de control ex-ante propus de ANI va fi consemnat ca un important pas înainte făcut de statul român pentru eradicarea corupţiei cu fonduri europene, pentru început, şi a celei cu bani publici, ulterior.
Argumentele folosite în Raportul UE vor fi, probabil, asemănătoare celor din ultimul raport MCV: gestionarea de către Agenţia Naţională de Integritate a acestui proiect va asigura o implementare uniformă şi sistematică a sa, cu condiţia ca statul să aloce resursele necesare şi să capaciteze toate celelalte instituţii care trebuie să colaboreze pentru punerea sa în aplicare.
Din păcate, în timp ce Raportul UE va consemna promisiunea statului român de a duce la bun sfârşit acest proiect, care va deveni un punct de referinţă chiar şi pentru ţări avansate, la fel de tranşant va fi sancţionată ofensiva parlamentarilor şi aleşilor locali, care pun presiune pe ANI, pe Ministerul Justiţiei şi pe Guvern, în ansamblu, pentru a modifica legea care le interzice să facă parte din consiliile de administraţie ale regiilor autonome de interes local.
Chiar dacă premierul Victor Ponta a declarat pe 20 august că „în viitor nu mai intră nimeni în consiliile de administraţie ale regiilor autonome“, reafirmându-şi intenţia de a nu da satisfacţie armatei de aleşi locali care îl ameninţă că nu îl vor susţine în alegerile prezidenţiale de anul viitor, primul Raport UE pe anticorupţie va reţine, cel mai probabil, doar că această chestiune trebuie ţinută sub atentă observaţie.
Dacă nu va exista o mişcare fermă din partea lui Victor Ponta în următoarele săptămâni în această problemă, raportul se va închide în coadă de peşte, iar România va rata şansa de a puncta în zona integrităţii. Şi în nici un caz nu vom putea da vina pe raportori.
Câtă vreme baza de activişti din teritoriu a USL continuă să preseze pentru o nouă restrângere a capabilităţilor ANI, iar lideri precum Liviu Dragnea şi Crin Antonescu par mai degrabă că îi încurajează, nimeni nu poate lua de bun angajamentul că Agenţiei i se vor oferi instrumente de luptă şi mai performante şi i se va permite să lovească decisiv în complexul politico-mafiot care îşi ia partea leului din fiecare contract pe bani publici.
Din păcate, suntem la un pas să ratăm ocazia de a demonstra, cu fapte, că în anumite domenii nu doar că nu trebuie să ni se mai dea lecţii, ba chiar că îi putem învăţa noi pe alţii ce trebuie să facă un stat pentru a închide portiţele corupţiei, folosind cele mai evoluate sisteme informatice. Şi încă o dată se dovedeşte că rămânem prizonierii celor a căror lăcomie patologică şi prostie crasă condamnă România la subdezvoltare.
