Conţinutul discuţiilor purtate de Vîntu şi de alte persoane implicate în marile dosare penale ne arată astăzi mizeria în care trăim de 20 de ani. Acum vedem cum funcţionează, de fapt, această „lume bună” a României. Nu este însă prea puţin pentru a ne spori încrederea în justiţie?
Cine a citit stenogramele din dosarul Vîntu nu se poate să nu fi remarcat lipsa totală de scrupule a unuia dintre cei mai importanţi patroni de presă din România. Discuţiile sale cu subordonaţii, dincolo de limbajul de cartier folosit, arată că SOV nu a pus niciodată preţ pe inteligenţa sau pe talentul lor de ziarişti, ci i-a considerat exclusiv nişte unelte cu care să-şi consolideze imaginea şi puterea personală. De asemenea, convorbirile din ziua de 6 decembrie 2009, în care Vîntu împărţea deja la telefon ministere în viitoarea guvernare – în condiţiile în care lupta pentru preşedinţie nu era încă tranşată – demonstrează că patronul Realitatea TV este totuşi slab, deşi a pozat în toţi aceşti ani ca mare jucător care ştie întotdeauna cum se joacă o carte.
Interceptările din dosarul penal al lui SOV vin la o săptămână după ce am putut citi înregistrări dintr-un alt caz important, cel al privatizărilor strategice, în care foştii miniştri ai Economiei şi Comunicaţiilor – Codruţ Sereş şi Zsolt Nagy – sunt judecaţi pentru trădare. Cu această ocazie am putut lectura şi convorbirile dintre analistul politic Bogdan Chireac şi omul de afaceri Dorin Cocoş, implicaţi şi ei în dosar, care nu au arătat altceva decât că, atunci când nu sunt la televizor, cei doi vorbesc în acelaşi limbaj încărcat de semnificaţii „inteligente” ca băieţii din spatele blocului. Poate citind dialogurile unor personaje precum Vîntu, Cocoş sau Chireac, mulţi români îşi vor recâştiga respectul de sine. Vor înţelege poate, dacă nu au făcut-o până acum, că mulţi dintre „celebrii” oamenii de afaceri, patronii de presă sau analiştii politici nu sunt cu nimic mai presus decât ei. Vor înţelege poate că mulţi dintre aceşti oameni îşi datorează succesul exclusiv faptului că fac parte din acelaşi sistem aberant care conduce România de 20 de ani. Din acest punct de vedere, interceptările convorbirilor acestor personaje – interceptări care ajung în dosarele penale, iar de acolo în presă – sunt cât se poate de utile publicului larg.
Nu trebuie însă să ne îmbătăm cu apă rece şi să ne lăsăm convinşi că aceste stenograme reprezintă o dovadă solidă că în România se face, într-adevăr, dreptate, iar cei care încalcă legea sunt traşi la răspundere. Justiţia înseamnă un drum lung în care se strâng dovezi, iar interceptările convorbirilor nu reprezintă decât o mică parte din probe, care vor cântări mai mult sau mai puţin în faţa judecătorilor. Să nu uităm totuşi că SOV este acuzat că l-ar fi favorizat pe fugarul Nicolae Popa, iar procurorii vor trebui să demonstreze în instanţă această faptă care, oricât de mult am încerca să forţăm lucrurile, nu are totuşi nici o legătură cu felul în care Vîntu îşi conduce propriul trust de presă. Şi tot legat de Popa, organele judiciare trebuie să ne mai explice rapid un lucru: de ce acest fugar nu a ajuns încă în ţară, deşi capturarea lui în Indonezia a avut loc la sfârşitul anului trecut, iar în urmă cu două luni am fost anunţaţi că formalităţile pentru extrădarea acestuia au fost încheiate, din moment ce până şi preşedintele Indoneziei şi-a dat acordul? Şi dacă tot vorbim de mari dosare penale, ce s-a mai întâmplat cu Omar Hayssam sau cu Mihai Necolaiciuc, alţi doi mari fugari despre care am aflat în ultimii ani că vor fi aduşi în ţară ca să dea socoteală în faţa justiţiei? Răspunsurile la toate aceste întrebări cântăresc, în realitate, mult mai mult decât interceptările pe care le citim aproape zilnic.
