Scandalul iscat de noua încercare a Guvernului de a-i obliga pe deținătorii de cartele telefonice preplătite să-și declare identitatea spune totul despre cât de puțini dintre noi sunt dispuși să facă efortul necesar fără de care evoluția României, adaptarea ei la un context internațional din ce în ce mai volatil sunt absolut imposibile.
Un scandal minor la prima vedere, această dispută despre drepturile și obligațiile noastre într-o chestiune relativ banală dezvăluie incompetența Guvernului, iresponsabilitatea majorității politicienilor, confuzia și superficialitatea societății civile. O combinație dezastruoasă, pe care o regăsim la originea tuturor marilor proiecte de interes public ratate și care ar putea pune în pericol, în viitor, siguranța, stabilitatea și poate chiar integritatea țării.
Confuzia. Intenționat sau neintenționat, relatările despre „Legea Big Brother“ se amestecă, foarte adesea, cu cele despre ordonanța privind cartelele preplătite sau despre legea securității cibernetice. Argumente și decizii împotriva uneia sunt folosite și împotriva celorlalte, în timp ce declarațiile unor oficiali în sprijinul unuia dintre proiecte sunt atribuite greșit ca argumente în favoarea altuia. Afirmațiile în sprijinul înregistrării cartelelor pre-pay, de exemplu, au fost luate drept pledoarie pentru legea securității cibernetice.
Câteva clarificări. „Legea Big Brother“ din România (Legea 82/2012) este urmare a Directivei 24, din 2006, a Comisiei Europene, adoptată la scurt timp după atentatele teroriste de la Madrid și Londra. Ea prevede, în esență, ca operatorii de telefonie mobilă să păstreze, cel puțin șase luni, informații despre fiecare convorbire telefonică. Aceste informații sunt, în mare, despre cine pe cine a apelat, cât a durat conversația și de unde a fost făcut apelul.
Datele stocate nu au nici o legătură cu conținutul convorbirilor, iar multe dintre ele sunt păstrate oricum de companii pentru situațiile în care clienții contestă suma facturată. Problema cu Directiva 24 și cu toate „legile Big Brother“ derivate din ea și adoptate de fiecare țară membră UE în parte ține de motivele și circumstanțele în care autoritățile statului pot avea acces la informațiile stocate de companiile de telefonie mobilă.
Concret, există o temere că aceste date pot fi solicitate fără a se prezenta argumente solide că ele sunt utile rezolvării unor cazuri privind infracțiuni grave sau pentru a preîntâmpina un atac terorist. În plus, principiul implicit care stă la baza Directivei 24 este că fiecare dintre noi este suspect, ceea ce contravine Cartei drepturilor fundamentale ale UE.
Ordonanța de urgență privind înregistrarea utilizatorilor de cartele preplătite (OUG 111/2011) se referă strict la acest aspect: înlăturarea anonimatului posesorilor. Cei ce dețin o cartelă vor trebui să își declare datele de identificare, iar cei ce vor să cumpere una în viitor nu o vor mai putea face fără să se înregistreze la operator, așa cum o fac titularii de abonamente.
Legea securității cibernetice reglementează funcționarea Sistemului Naţional de Securitate Cibernetică, organismul care va superviza implementarea coerentă a tuturor măsurilor de prevenire și reacție la atacurile cibernetice împotriva instituțiilor publice sau a companiilor private. Legea îi vizează și pe furnizorii de servicii de internet și prevede obligații privind asigurarea securității sistemelor lor și notificarea clienților „în situațiile în care sistemele informatice utilizate de aceștia au fost implicate în incidente sau atacuri cibernetice“ și luarea măsurilor necesare pentru a restabili condițiile normale de funcționare.
Ca și în cazul „Legii Big Brother“, ordonanța privind cartelele preplătite și legea securității cibernetice au reactivat temerile privind încălcarea dreptului la viață privată și a confidențialității informațiilor stocate pe telefoane sau computere. Dar, în ciuda acestui lucru pe care îl au în comun și a faptului că vizează comunicațiile electronice, fiecare dintre cele trei acte normative are motivații și scopuri specifice și complementare. Fără o departajare clară a sferei lor de acțiune și fără o analiză detaliată a beneficiilor pe care le aduc, fiecare, societății este imposibil să judeci dacă prețul derivat din limitarea drepturilor și libertăților individuale este sau nu prea mare.
Adoptarea legii derivate din Directiva 24 a Uniunii Europene a făcut ca în Marea Britanie, de pildă, nu mai puțin de 93% din investigațiile curente ale instituțiilor care se ocupă de apărarea legii și de protejarea siguranței naționale să includă și analize ale datelor de trafic privind comunicațiile electronice. De ce atât de mult? Pentru că, deși „Legea Big Brother“ s-a născut ca răspuns la amenințarea teroristă, ea a devenit în timp un instrument eficient și în lupta cu criminalitatea de zi cu zi.
A devenit o practică de rutină ca un criminal, sau un hoț, sau un violator să fie prins cu ajutorul datelor de trafic. De multe ori este suficient să fie analizate listele cu convorbiri telefonice efectuate în intervalul de timp și din locul unde s-a produs fapta pentru a descoperi apelurile suspecte și, prin audierea persoanelor sunate, să se ajungă la infractor. Din păcate, fără termenul minim de șase luni impus de Directivă operatorilor de telefonie mobilă pentru a păstra aceste informații, mulți vinovați ar scăpa. De ce?
Pentru că investigatorii nu știu întotdeauna din prima clipă, cu precizie, nici locul, nici momentul comiterii infracțiunii. De multe ori, acestea sunt cunoscute după luni de zile de investigații și doar atunci se pot căuta datele de trafic relevante. Iar acest lucru este valabil nu doar în Marea Britanie, ci și în România, unde mulți vinovați au ajuns după gratii, iar unele tentative de atacuri teroriste au fost dejucate cu ajutorul informațiilor furnizate, legal, de companiile de telecomunicații.
Aceste beneficii, despre care nu vorbesc apărătorii drepturilor civile pe care „Legea Big Brother“ le limitează, într-adevăr, au fost evidențiate chiar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cu toate că, în decizia dată pe 8 aprilie, CJUE a constatat că Directiva 24 reprezintă o ingerință în drepturile cetățenești, a remarcat, în același timp, și că ea răspunde efectiv unui obiectiv de interes general al UE, și anume combaterea infracțiunilor grave.
Practic, a confirmat concluzia Raportului Comisiei Europene de evaluare a Directivei 24, prezentat în aprilie 2011: „Probele furnizate de statele membre, sub formă de statistici și exemple, au un caracter limitat în anumite privințe, dar, cu toate acestea, atestă rolul foarte important pe care îl au datele păstrate în cadrul cercetării penale. Aceste date oferă indicii și probe importante în prevenirea și urmărirea penală a infracțiunilor și în asigurarea justiției penale. Utilizarea acestora a dus la pronunțarea de condamnări pentru infracțiuni care, dacă datele nu ar fi fost păstrate, nu ar fi fost niciodată soluționate. De asemenea, utilizarea acestora a dus la achitarea unor persoane nevinovate…“.
Tocmai de aceea, comisarul Cecilia Malmstrom a declarat că decizia CJUE nu duce automat la invalidarea legilor naționale în materie și că acestea pot rămâne în vigoare, în funcție de evaluarea națională a conformității cu cerințele definite prin decizia Curții.
În acest context, România are un avantaj. Actuala „lege Big Brother“, Legea 82 din 2012, nu este prima derivată din Directiva 24. Este a doua. Prima, Legea 298/2008, a fost abrogată după ce Curtea Constituțională a declarat-o neconstituțională în ansamblul său. Decizia a fost benefică, în final, deoarece actul normativ care i-a urmat, Legea 82, este mult mai scrupulos cu drepturile civile și în acord exact cu observațiile Curții de Justiție a UE.
De exemplu, la noi datele nu pot fi solicitate fără aprobarea unui judecător; ele sunt distruse la sfârșitul perioadei de reținere „prin proceduri ireversibile“; scopul reținerii este clar stipulat, iar infracțiunile grave sunt definite precis; în caz că dosarul nu se finalizează cu trimiterea în judecată, procurorul are obligația de a înștiința, în termen de 5 zile, persoana ale cărei date au fost accesate; pentru acces se folosește semnătura electronică, lucru ce permite identificarea cu precizie, în orice moment, a persoanelor care au utilizat informațiile. Toate acestea reprezintă garanții împotriva folosirii ilegale a datelor de trafic pe care mai multe țări vor fi obligate să le introducă de-abia acum, în urma deciziei CJUE.
Problema României, dar nu numai, este însă alta. Datele de trafic duc adesea la cartele preplătite, ceea ce înseamnă că degeaba descoperi numărul de telefon al cuiva care a comis o faptă penală, pentru că nu îi poți afla identitatea. Dacă un infractor sau un terorist a folosit o cartelă nouă, cu un telefon nou, pentru a face un singur apel, căutarea este în van. Chiar și dacă nu a folosit această metodă, investigația devine mult mai laborioasă și consumă resurse enorme.
Cât de des se întâmplă asta? Foarte des. Statisticile sunt elocvente. În aproape 90% din cazuri infractorii comunică între ei cu cartele preplătite. Anul trecut, zeci de mii de cartele SIM au fost confiscate cu ocazia destructurării rețelelor infracționale.
Înșelăciunile din penitenciare, când deținuții storc bani de la bătrânii creduli cărora le spun că fiul a omorât pe cineva cu mașina, sunt făcute cu cartele preplătite. Autorul atentatului de la Liceul „Jean Monet“ a dat un telefon care putea duce la prinderea lui imediat tot cu o cartelă preplătită. Bercea Mondial s-a folosit și el de una, după ce a încercat să omoare pe cineva. La fel și Serghei Gribenco, autorul dublului asasinat de la o casă de schimb valutar din Brașov, Sergiu Băhăian și cea care a șantajat-o în urmă cu câteva zile pe Livia Stanciu, președintele Înaltei Curți.
Sigur, faptul că, în final, autorii au fost prinși și fără măsura înregistrării cartelelor arată că autoritățile se pot descurca și fără ea. Absolut corect! Dar aici ajungem la esența problemei. Și „Legea Big Brother“, și ordonanța privind înregistrarea cartelelor, și Legea securității cibernetice sunt niște instrumente de luptă împotriva infracțiunilor și a terorismului, nu niște scopuri în sine. Cu cât aceste instrumente sunt mai eficiente, cu atât șansele oamenilor legii, ale ofițerilor de informații de a preveni drame, catastrofe și de a-i prinde pe vinovați sunt mai mari.
Gruparea „Sportivilor“, care a spart depozitul de arme de la Ciorogârla, nu a fost prinsă vreme de câteva luni. Motivul: cel mai important indiciu care ducea la ei era un număr de cartelă. În timpul acesta, armele grele furate de ei s-au plimbat nestingherite prin țară, disponibile oricui ar fi plătit suma corectă.
Iar problema cea mai gravă este că nu doar infractorii de drept comun folosesc cartelele preplătite, ci și teroriștii. Un terorist irakian a fost prins înainte de a comite un atentat pe teritoriul României. Și el a folosit o cartelă. Pe el autoritățile române l-au prins la timp. Dar nu la fel s-a întâmplat cu teroriștii care au comis, în Bulgaria, atentatul de la Burgas. Acest caz este cât se poate de relevant pentru dezbatere, deoarece la vremea respectivă bulgarii aveau deja implementată măsura înregistrării cartelelor. Ca urmare, teroriștii au comunicat prin cartele cumpărate dintr-o țară vecină, care nu avea această reglementare.
În loc să fie un argument împotriva înregistrării cartelelor, pe considerentul că, iată, nu a împiedicat producerea unui atentat, exemplul Burgas arată că este esențial ca toate țările UE să impună această măsură. În clipa în care nicăieri în UE nu vei putea cumpăra cartele fără să dai datele de identificare, nivelul de siguranță va crește. Este un sistem infailibil? Nici vorbă! Dar este, cu certitudine, încă o piedică în calea infractorilor și teroriștilor, care le va îngreuna considerabil mișcările.
Doar analizând beneficiile lor concrete poate fi dat un răspuns la întrebarea: merită aceste legi prețul limitării drepturilor noastre? Răspunsul trebuie să-l dea fiecare dintre noi, dar mai ales politicienii în mâna cărora stă decizia. Din păcate, cei ce ar trebui să promoveze aceste legi, să le explice parlamentarilor miza și importanța lor nu o fac. Ministerul Comunicațiilor, inițiatorul legii, nu există în această dezbatere, de parcă măsura nu i-ar privi. La fel și parlamentarii care o susțin. Au băgat capul în nisip, ca struții!
Cât despre politicieni, atitudinea celor care spun că nu vor vota asemenea măsuri deoarece le consideră inutile nu poate fi catalogată decât iresponsabilă. Când Marea Britanie folosește în peste 90% din investigații datele de trafic, după cum spuneam mai sus, și când același procent este menționat și de autoritățile române în privința infractorilor care comunică prin cartele preplătite, să spui că înregistrarea lor nu ar avea consecințe este aberant. Orice piedică în plus îi va obliga să lase o urmă în plus – și când vor cumpăra un buletin falsificat, și când vor pune un amărât să o ia pe numele lui. Vor deveni mai vulnerabili.
A, dacă problema este prețul în limitarea drepturilor civile, aici încă se poate pune în balanță. Doar că analiza trebuie să mai țină cont de un amănunt. Nu doar infractorii de drept comun și teroriștii folosesc cartele, ci și spionii. Iar în ziua de azi, chiar și un telefon mediu ca performanțe este un mijloc extraordinar nu doar de a comunica, ci și de a transmite informații sensibile. Își poate permite România, o țară de frontieră, vecină cu o Rusie care nu mai face nici un secret din acțiunile pe teritoriul nostru, să lase un instrument atât de periculos în mâinile agenților ei?
Dacă politicienii care astăzi spun că nu văd avantajele legilor din acest domeniu răspund că da, dacă funcționarii care ar trebui să le promoveze spun că nu le pasă, iar societatea civilă crede că e mai important să apere dreptul de a nu ne da numele când cumpărăm o cartelă, atunci, evident, va trebui să fim împăcați, cu toții, cu consecințele deciziilor noastre. Și să ni le asumăm, în cazul în care viața va demonstra că ne-am înșelat.
