Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Sfârşit de partidă (2) *

Dan Cristian Turturica 03.02.2014 - 19:16

Subdezvoltarea României are drept principale cauze nivelul scăzut de inteligenţă şi lipsa de caracter ale majorităţii celor ce formează de ani buni casta conducătoare a ţării. Ştim deja că aceste două carenţe esenţiale se ...

Share

Subdezvoltarea României are drept principale cauze nivelul scăzut de inteligenţă şi lipsa de caracter ale majorităţii celor ce formează de ani buni casta conducătoare a ţării. Ştim deja că aceste două carenţe esenţiale se regăsesc în ADN-ul sistemului de putere pe care l-au construit, care face imposibilă folosirea resurselor şi a energiilor acestei ţări înspre binele comun.

Noutatea este că România a ajuns la o răscruce, iar cei ce nu înţeleg că slăbiciunile lor sunt o piedică în calea dezvoltării societăţii şi nu fac un pas înapoi au şanse foarte mari să fie scoşi din joc pentru totdeauna.

Vestea bună este că evoluţiile geostrategice din zonă catalizează acest imperativ într-o asemenea măsură încât orice întârziere ar supune proiectul integrării occidentale a României unui risc maxim, fără precedent. Vestea proastă este că amânarea, până acum, a asaltului împotriva complexului politico-economic care controlează sistemul de putere va face ca războiul să fie extrem de dur, iar deznodământul incert.

Lipsa de inteligenţă şi lipsa de caracter ale majorităţii liderilor României, văzuţi şi nevăzuţi, se împletesc într-un mod extrem de distructiv pentru restul cetăţenilor.

Lipsa de inteligenţă, de exemplu, îi împiedică pe cei mai mulţi să găsească modalităţi de a face avere fără să fure. Sau, pe cei ce s-au decis să devină infractori, măcar să investească banii furaţi din bugetele statului în afaceri legitime, care să le multiplice averea şi care să-i ajute să scape de presiunea furtului constant de care depind pentru a-şi menţine nivelul de trai.

Rezultatul unei astfel de alegeri ar fi că s-ar fura mai puţin din banul public şi chiar şi sumele delapidate nu ar zăcea ascunse în conturi din străinătate, ci ar intra în circuitul economic, compensând parţial pierderile.

Lipsa de caracter, pe de altă parte, îi împiedică să-şi ţină în frâu lăcomia patologică. Ceea ce îi face incapabili să fure calculat, astfel încât efectele negative ale hoţiei lor să nu fie atât de vizibile şi de greu de suportat de către cetăţeni încât să se întoarcă împotriva lor.

Şi ei, şi noi am trăi mai bine dacă ei ar fi mai deştepţi şi şi-ar asculta măcar instinctul de supravieţuire.

Este o dovadă de imensă prostie, de exemplu, să ceri 50% şpagă dintr-un contract pentru realizarea unui proiect de infrastrucură. În primul rând, nu se găsesc uşor companii cât de cât serioase care să accepte să dea asemenea procente. Pentru că le e frică, dar şi pentru că a bate palma pe o asemenea înţelegere presupune să accepte să facă o lucrare de mântuială.

De ce şi-ar risca libertatea şi reputaţia un director de firmă internaţională, cu afaceri de sute de miliarde, pentru un profit de câteva zeci de milioane de euro? Păi, nu şi le riscă. De aceea nici nu avem autostrăzi şi multe alte lucrări care ar face din această ţară un loc mai bun pentru trăit şi făcut afaceri. Pentru că de foarte multe ori prostovanii şi ticăloşii care au avut opţiunea în mână au ales să nu facă nimic dacă nu li s-a dat procentul pe care l-au cerut.

Au preferat şi preferă să sacrifice interesul public şi chiar şi pe al lor. Pentru că mulţi au avut de ales să ia 15% sau 25% şi au preferat să spună nu. Evident, tot o ticăloşie ar fi fost, tot corupţie se numeşte, tot la închisoare ar fi trebuit să ajungă pentru asta şi în nici un caz nu ar fi trebuit lăudaţi, dar efectele asupra noastră, a tuturor celorlalţi care nu reuşim să ne folosim nici dreptul de vot, nici dreptul de a protesta într-un mod satisfăcător, ar fi fost mai puţin dezastruoase.

Lipsa de investiţii pe măsura inteligenţei, a preţului scăzut al forţei de muncă şi a resurselor naturale existente aici este, în bună măsură, rezultatul atitudinii prosteşti şi fără scrupule manifestate de cei ce controlează statul faţă de oamenii de afaceri. Numărul restrâns de companii puternice, care să aducă capital şi know-how, au făcut ca economia românească să fie cotropită de o puzderie de firme paravan, necompetitive, incapabile să creeze plus valoare şi să-şi educe angajaţii, care fac concurenţă neloială celor ce nu sunt branşate la banul public.

Şi noi, şi ei ar fi avut şi ar avea de câştigat dacă oamenii cu putere de decizie şi-ar alege subalterni mai competenţi. Pentru că a doua mare problemă – performanţa sub-mediocră a etajelor superioare din administraţie – este rezultatul direct al unei selecţii de personal făcute de marii păpuşari împotriva propriilor instincte de supravieţuire.

Un subaltern slab pregătit se îngroapă şi pe sine, dar şi pe şeful său. Unul bun contribuie decisiv la îndeplinirea unor obiective pentru care laudele îi vor reveni, public, şefului. Unul bun îşi apără inclusiv şeful de posibile erori care l-ar putea costa enorm.

În ciuda acestor adevăruri evidente, majoritatea celor ce stăpânesc România continuă cu îndărătnicie să se înconjoare de proşti şi ticăloşi, în timp ce zeci de mii de tineri serioşi, absolvenţi pe merit ai unor facultăţi de prestigiu, sunt nevoiţi să-şi caute împlinirea profesională în străinătate.

De ce o fac? Pentru că micimea sufletească îi mână să-şi caute colaboratori după chipul şi asemănarea lor. Nu ar rezista nici o zi lângă un om care le-ar arăta, prin comparaţie, cât de jos se află pe scara evoluţiei.

Prostia şi lăcomia au sărăcit România. Prostia şi micimea blochează ieşirea din impas deoarece împiedică accesul la decizie al unei specii superioare de români. Acest cerc vicios părea, până de curând, indestructibil.

Speranţa a apărut în urmă cu câţiva ani, când un grup restrâns din casta conducătoare a înţeles că gândirea primitivă a grupului din care fac parte nu va condamna doar România la dispariţie, ci şi pe ei.

Decizia lor de a lupta cu restul castei pentru înfrânarea lăcomiei, pentru începerea promovării competenţei în unele instituţii şi pentru apropierea autentică de marile democraţii occidentale a stat la baza tuturor evoluţiilor pozitive din ultimii aproximativ şapte ani. Pare puţin, dar uitaţi-vă de unde am plecat şi o să realizaţi că saltul este imens.

După cum era de aşteptat, această luptă nu este uşoară şi nici nu poate da rezultate spectaculoase peste noapte. Cu toate acestea, faptul că din ce în ce mai mulţi membri ai grupului care nu s-au supus noii direcţii au fost sacrificaţi, scoşi de la vârful puterii, umiliţi public şi chiar deposedaţi de o parte din avere atestă autenticitatea şi dinamica ei.

Pe de altă parte, ca orice luptă de acest tip, nu a fost şi nu este o luptă între demoni şi îngeri. Este un război pentru supravieţuire şi evoluţie, purtat de oameni foarte pragmatici, care nu pot ignora contextul în care luptă şi nu-şi permit decât o doză minimă de idealism.

Răscrucea la care se află şi ei, şi România este definită de apropiata plecare a preşedintelui de la Cotroceni, dar şi de ofensiva Rusiei şi a Chinei în Europa de Est. Prima schimbare echivalează cu pierderea unor arme extrem de eficiente pe care funcţia prezidenţială le-a pus la dispoziţie lui Traian Băsescu şi, implicit, minorităţii reformiste alături de care luptă.

Ofensiva Rusiei şi a Chinei adaugă obstacole suplimentare în calea acestora. Câtă vreme talibanii prezervării puterii castei în parametrii comunismului feudalist delimitaţi de Ceauşescu nu au beneficiat de sprijin extern consistent, lupta părea destul de simplă.

Din păcate, problemele economice ale Americii şi Europei, ambiţiile renăscute ale lui Putin şi ascensiunea Chinei au făcut ca Europa Centrală şi de Est să devină încă o dată un front fierbinte al confruntărilor geostrategice. Urmarea: progeniturile oligarhiei peceristo-securiste pe care apropierea României de Europa şi SUA ar fi trebuit să le scoată definitiv din structurile de putere şi-au găsit aliaţi.

Iar de-o vreme încoace promisiunile care li se fac nu încetează să curgă. Cea mai importantă: jucaţi cu noi în politica externă şi nu vă va mai cere nimeni, niciodată, să fiţi altceva decât sunteţi.

„Nu o să trebuiască să vă mai prefaceţi că vă pasă de oamenii de rând, nu o să trebuiască să mai pretindeţi că vă puteţi descurca fără să fura, nici că aveţi nevoie de justiţie independentă, nici că vă trebuie un scut american pentru a vă proteja de cei care vă sunt fraţi cu adevărat. Nu o să vă mai umilească nici un occidental spunându-vă, diplomatic, că sunteţi proşti şi hoţi.“

Consecinţa: resuscitate cu promisiuni de miliarde şi putere eternă, cadavrele din politică, dar şi din servicii, au înviat. Contraatacă şi ameninţă.

Problema, însă, nu este la ele. Niciodată nu au făcut altceva. Tot timpul au cârâit şi complotat, sperând că o dată şi o dată tot vor fi ce au fost şi mai mult decât atât. Semnul de întrebare este la cei ce ar trebui, în continuare, să li se opună. La minoritatea lucidă şi curajoasă care a rupt, începând cu 2005, cercul vicios. Li se vor înmuia genunchii în faţa umbrei gigantice care se profilează în spatele hodorogilor pe care i-au alungat de la putere?

Unora, da. Sunt semne clare că frontul coordonat, cel puţin iniţial, de Traian Băsescu se fisurează. Pentru că unii se tem că la Cotroceni va veni un personaj cu altă orientare cardinală, dar şi pentru că, pe acest fond de instabilitate, alţii au început să plătească poliţe celor care, în trecut, au fost favorizaţi mai mult de preşedinte.

Din fericire, în ciuda prostiei şi orgoliului care îşi fac apariţia şi în tabăra celor ce au înţeles că aceştia sunt cei mai periculoşi inamici ai ţării, România contează. În plus, adevăraţi parteneri  au apucat să investească suficient în noi pentru a nu abandona acest avanpost. Nu fără luptă, cel puţin. Ceea ce înseamnă că nici celor ce au început să le tremure genunchii nu li se va permite să dezerteze. Şi cu atât mai puţin să trădeze.

În locul lor, dar şi în locul celor ce speră că Rusia sau China îi vor scăpa de toate chinurile pricinuite de aderarea României la NATO şi UE, m-aş uita mult mai atent şi la ce se întâmplă azi în Ucraina şi aş asculta de două ori ce a spus în urmă cu câteva zile secretarul de stat american, John Kerry.

Cu ocazia Conferinţei pentru securitate de la München, el a vorbit despre aspiraţiile cetăţenilor, care sunt „strivite de interesele oligarhilor corupţi – interese care folosesc bani pentru a înăbuşi opoziţia, pentru a cumpăra oameni politici şi mass-media şi pentru a slăbi independenţa justiţiei şi drepturile organizaţiilor nonguvernamentale“.

Da, în această frază John Kerry s-a referit concret la cetăţenii ucraineni. Dar menţiunea sa anterioară la o tendinţă îngrijorătoare în toată Europa Centrală şi de Est arată clar că remarca despre interesele care strivesc aspiraţiile cetăţenilor priveşte şi alte ţări decât Ucraina. Promotorii români ai unor interese de tipul celor de care amintea John Kerry ar trebui să se simtă direct vizaţi. În acest context, poate nu este lipsit de relevanţă ce s-a întâmplat de curând cu reţeaua de corupţie din jurul premierului turc.

Arestarea omului de afaceri Gruia Stoica, ale cărui bonitate şi onestitate au fost garantate, la un moment dat, la cel mai înalt nivel al statului, în chiar preziua intrării în vigoare a noilor Coduri, care dau o lovitură serioasă luptei anticorupţie, reprezintă un mesaj pe cât de dur, pe atât de clar: nu doar Ucraina se află pe frontul luptei dintre Est şi Vest, dintre un model de guvernare în care castele conducătoare au dreptul să-şi ţină ostatici cetăţenii şi unul în care democraţia nu este o butaforie, ci şi România.

* Prima parte a acestui editorial am publicat-o, în urmă cu mai bine de zece ani, pe 17 august 2003, în „Evenimentul Zilei“. „Sfârşit de partidă“ prezenta motivele pentru care Adrian Năstase nu va ajunge niciodată preşedintele României. Argumentele invocate atunci sunt valabile şi astăzi pentru a prognoza deznodământul încercărilor unor politicieni şi înalţi funcţionari de a juca la două capete. Cei ce, oficial, se declară susţinători ai parteneriatelor cu SUA şi Europa, dar în realitate fac totul pentru ca România să se îndepărteze de ele, nu păcălesc pe nimeni.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...