Cum ar fi reactionat oare politicienii romani daca albanezii din Kosovo si-ar fi declarat independenta in urma cu doi ani? Adica inaintea admiterii noastre in UE. In lunile in care fiecare zvon venit de la Bruxelles era intors pe toate partile pentru a vedea daca in spatele sau se ascunde vreo certitudine – a integrarii sau a amanarii?
Ar fi indraznit vreun lider de partid, in special din cele aflate la putere, sa nu salute independenta Kosovo in acele momente in care orice gest politic care ar fi putut supara vreo tara membra era privit ca un adevarat dezastru national? Bineinteles ca nu! Ar fi fost o incolonare entuziasta si cvasiunanima (exceptie acelasi paria de serviciu – Vadim) de aprobare si chiar solidaritate cu albanezii, iar "fratii" nostri sarbi ar fi fost lasati sa isi planga singuri amarul.
Cei care sustin acum sus si tare ca Romania a avut intotdeauna aceeasi pozitie fata de independenta Kosovo uita de toate temenelele pe care le-am facut pe langa guvernele influente din Europa pentru a ne accepta in Uniune in ciuda atmosferei irespirabile generate la Bucuresti de incompetenta si coruptia minunatei noastre clase conducatoare. O pozitie verticala, principiala, corecta intr-o chestiune de drept international ar fi fost acceptata doar din partea unui stat care manifesta aceeasi scrupulozitate fata de respectarea legii si in treburile interne. Pentru ca la noi situatia sta exact pe dos, pe canale diplomatice, dar nu cu foarte multa diplomatie, ni s-ar fi transmis, probabil, sa o lasam mai usor cu ilegalitatea deciziilor altora. Iar noi ne-am fi supus.
Pozitia Romaniei este egala cu suma spaimelor politicienilor. Ieri, se temeau de cei ce puteau decide amanarea integrarii in UE. Astazi se tem de cei carora le-ar putea destepta angoasele patriotice si care le-ar intoarce spatele la alegerile viitoare. Consensul clasei politice, pe care unii il saluta din nostalgie fata de partidul unic, ne da doar dimensiunea fricii de a pierde un loc la marea imparteala care se pregateste pentru urmatorii patru ani.
Populismul este cea mai rudimentara arma, dar singura la indemana elitei noastre politice. Dovada? Nici macar liderii mai rasariti nu au vazut in chestiunea Kosovo o oportunitate de a se detasa de restul turmei.
Chiar toti alegatorii au ramas la nivelul anului 1990? Oare nici macar nou-nascuta clasa de mijloc, aproape doua milioane de oameni, totusi nu merita o voce care sa-i vorbeasca pe masura capacitatii ei de intelegere? Care sa exprime si o viziune moderna, fara inhibitii, fara complexe, sincronizata cu reperele dezvoltarii europene.
Politicienii au ratat un bun prilej sa spuna calm, dar raspicat ca nu avem de ce sa privim ca pe o amenintare declaratia de independenta de la Pristina deoarece un stat drept, tolerant, care isi trateaza in mod egal toti cetatenii, indiferent de etnie, preocupat intr-un mod profund de prosperitatea lor nu are de ce sa se teama. Nimeni nu va indrazni sa ii ceara vreodata sa renunte la o parte din teritoriul sau. si asta pentru ca, in primul rand, nici un cetatean nu va dori sa se separe de o tara care il respecta si care le asigura un viitor lui si urmasilor sai. si daca, in schimb, armata noastra va face ce au facut soldatii lui Milosevici, nimeni nu ne va putea apara de consecinte. si nu ne va garanta ca ne vom pastra tara intreaga. si ca de acest lucru ar fi trebuit sa fim convinsi chiar inainte de a aparea un precedent balcanic.
Momentul Kosovo nu vorbeste despre Kosovo. Ci despre nevoia elitei politice de a se intreba inca o data daca face tot ce tine de ea pentru ca toti cetatenii Romaniei, nu doar maghiarii, secuii sau ceangaii, sa nu isi doreasca sa isi caute implinirea intre alte granite. Pentru ca, sub ochii nostri obsedati sa depisteze tradarea minoritatilor din Ardeal, o alta minoritate a ales deja sa dea bir cu fugitii. Milioanele de romani care au ales sa munceasca si sa traiasca in alta tara deoarece nu se mai regasesc in Romania. Deoarece conducatorii ii fac sa se simta ca niste cetateni de rangul doi in propria lor tara. O prima misiune cu adevarat patriotica ar fi sa faca tot ce tine de ei pentru a-i aduce pe acestia inapoi in tara. Adesea, cei carora le tremura vocea cand vorbesc de "pamantul stramosesc" uita ca mai importanti sunt totusi oamenii care il locuiesc.
