În primul său an de mandat prezidenţial, Traian Băsescu a şocat declarând că Rusia tratează Marea Neagră ca pe „un lac rusesc“. Uluirea analiştilor români şi străini avea o justificare evidentă. Era prima oară după şaizeci de ani când un şef de stat român ataca frontal, neprovocat, marele (fost) frate de la Răsărit.
În ciuda notorietăţii pe care a căpătat-o sintagma „Marea Neagră, lac rusesc“, puţini îşi mai amintesc că au existat şi alte afirmaţii pe care proaspătul preşedinte le-a făcut, în 2005, la Universitatea Stanford, chiar mai importante şi care azi îşi dovedesc cu forţă validitatea.
„S-a văzut cum vecinii noştri puternici de la Marea Neagră au generat conflicte care apoi au fost îngheţate, tot prin intervenţia lor“, a mai spus Traian Băsescu în acel discurs, făcând un apel către marile puteri occidentale să abordeze rapid şi tranşant problemele din zona Mării Negre, „până nu este prea târziu“.
Şi concluzia-promisiune de la finalul expozeului merita mai multă atenţie: „Cei care au apreciat România ca fiind o ţară moale vor avea surprize în anii următori“. Pentru că aceste cuvinte au reprezentat prima manifestare a unei atitudini programatice a preşedintelui în relaţia cu Rusia.
În 2008, cu puţin timp înainte de începerea Summitului NATO de la Bucureşti, Traian Băsescu declara: „Nu o să stau în genunchi în faţa Răsăritului, oricâţi analişti ar plânge pe la toate posturile de televiziune din România“.
În 2009, în timpul campaniei electorale: „Am văzut astăzi o declaraţie nefericită a ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, că a trecut vremea Războiului Rece. Şi eu mă văd nevoit, deşi o voi face şi oficial, să-l atenţionez că a trecut vremea Războiului Rece şi că nu-şi mai pot face centre de influenţă în politica românească sau, dacă şi le vor face, le vom reteza“.
În 2011, a răspuns la întrebarea unui parlamentar rus, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: „România nu are nici un fel de experienţă în anexarea altor state“.
Momentul referendumului de demitere a preşedintelui, din vara lui 2012, a reprezentat apogeul tensiunilor dintre Traian Băsescu şi Rusia, pe care a acuzat-o că, prin intermediul organelor sale de propagandă, transmitea instrucţiuni celor ce încercau să-l debarce prin fraudarea listelor electorale.
Este Traian Băsescu doar declarativ un critic al regimului de la Kremlin? Nu. Toate declaraţiile sale publice, din ultimii nouă ani, pe tema relaţiilor România-Rusia sunt perfect aliniate cu faptele sale. Cea mai importantă dovadă este că preşedintele României şi-a asumat cea mai ostilă acţiune pe care ţara noastră a întreprins-o la adresa Moscovei în ultimii şaptezeci de ani: găzduirea scutului american antirachetă.
Numai cine nu înţelege nici măcar superficial gândirea lui Putin poate să subestimeze iritarea pe care i-a generat-o omului care visează la refacerea URSS decizia României de a accepta chiar şi instalaţii militare defensive americane pe teritoriul său. Numai cine se mai îndoieşte de cruzimea şi brutalitatea aşa-numitului ţar ar putea să nu înţeleagă riscul la care s-a expus Traian Băsescu înfruntându-l.
Toată această trecere în revistă a relaţiei tensionate dintre preşedinte şi puterea de la Kremlin nu este menită să gâdile glanda naţionalistă a celor ce aşteptau de mult descălecarea unui lider care să redea României demnitatea pierdută în anii „frăţiei“ comuniste. Din contră. Era necesară pentru a explica de ce este surprinzătoare atitudinea timorată a lui Traian Băsescu în faţa invadării Ucrainei de către Rusia.
Retorica băţoasă a celui ce avertiza încă de acum nouă ani că Rusia va fi un permanent factor de risc în regiune şi că democraţiile occidentale trebuie să intervină „până nu este prea târziu“ s-a înmuiat exact când i s-a adeverit profeţia. Şi când ar fi fost cu adevărat necesar să taxeze pe măsură abuzul intolerabil al celor pe care i-a şicanat constant.
Concret: „În momentul de faţă noi considerăm că Ucraina este agresată de forţele Federaţiei Ruse“ şi „România cere Federaţiei Ruse sistarea oricărei operaţiuni militare care vizează Ucraina şi revenirea în limitele acordurilor de la Kiev şi Harkov“, declaraţii făcute duminică seară de preşedinte, sunt foarte slabe.
Slabe, raportat la gravitatea agresiunii ruseşti. Slabe, raportat la atitudinea pe care a avut-o preşedintele în trecut. În general, atunci când se referea la frustrările Rusiei de a nu mai avea un cuvânt de spus în deciziile strategice ale României, dar şi în particular, atunci când a condamnat invazia din Georgia.
Vocabularul diplomatic conţine sute de cuvinte şi expresii care pot reda foarte fidel intensitatea reacţiei unui stat faţă de acţiunile altuia, iar Traian Băsescu le ştie foarte precis semnificaţia. A ales deliberat un ton extrem de prudent, chiar timid, în comunicările oficiale.
La fel cum, tot cu bună ştiinţă, a ales să declare în interviul de la Pro TV că „Putin îşi apără interesele geostrategice, în condiţiile în care Federaţia Rusă are un angajament acolo“. O exprimare care sună aproape a justificare pentru intervenţia în Crimeea, deoarece vine de la un politician care întotdeauna când a fost vorba de Rusia a ales să folosească adjective tari, să provoace şi să zgândărească, nu să menajeze şi să dezamorseze.
La fel de surprinzător, în acest context, este şi mesajul pe care a dorit să-l transmită lui Putin în acelaşi interviu: „Nu faceţi nici un joc în Republica Moldova!“. Chiar nu ştie preşedintele că tot ceea ce lasă nesancţionat în comportamentul Moscovei faţă de Ucraina permite, de fapt, şi în raporturile acesteia cu Moldova?
Nu ştie că abuzurile la care el şi alţi lideri internaţionali reacţionează ezitant invită la perpetuarea lor şi în alte ţări, poate inclusiv în România? La ce bun să te oţărăşti la Rusia când este în expectativă dacă nu stai drept în faţa ei atunci când chiar trebuie să-i arăţi că în cazul unei confruntări nu tu vei fi acela care clipeşte primul?
Nu este evident că, dacă va scăpa nepedepsită după mârşăvia din Ucraina, Rusia se va simţi încurajată să meargă mai departe în a încerca să recupereze şi mai mult din ceea ce a pierdut după prăbuşirea URSS?
Bineînţeles că preşedintele ştie toate astea. În ciuda şopârlelor băgate de propagandiştii Kremlinului, care, după ce l-au ciuruit în vara lui 2012, acum îl perie spunând că a devenit mai înţelept şi concentrându-şi tirul doar asupra lui Victor Ponta, Traian Băsescu nu şi-a schimbat poziţia faţă de Rusia. Nu a devenit nici mai conciliant, nici nu şi-a pierdut curajul.
Atitudinea sa mult mai prudentă decât a fost vreodată are două explicaţii. Prima ţine de o frustrare tot mai accentuată faţă de partenerii vest-europeni, în special, dar şi faţă de Statele Unite.
„Sunt dezamăgit de jocul de imagine practicat de unii lideri europeni care au mers în Maidan şi apoi au scandat împotriva regimului.“ Această declaraţie, făcută tot în interviul de duminică dimineaţă, exprimă esenţa dublei nemulţumiri a preşedintelui faţă de prestaţia unor lideri vest-europeni în timpul protestelor de la Kiev. Prima vine din faptul că s-au împăunat pentru merite care nu le aparţin decât parţial. A doua, strâns legată de prima, că au antagonizat inutil Rusia prin declaraţiile lor ostentativ provocatoare.
Ce ne spune preşedintele prin asta? Că şi România a avut contribuţia ei importantă prin canale diplomatice mai puţin vizibile, dar că noi nu am simţit nevoia să mergem pe Maidan, să ne batem cu pumnul în piept pentru contribuţia noastră, deoarece am ştiut că astfel dăm argumente în plus Rusiei să reacţioneze şi mai dur.
Această frustrare este confirmată şi de afirmaţia că „europenii trebuie să vină cu un plan concret de salvare a Ucrainei. În rest, totul este poveste“. Este deja ştiut că şi înaintea Summitului de la Vilnius poziţia României a fost una în favoarea unui pachet de asistenţă consistent pe care UE ar fi trebuit să i-l ofere Ucrainei, astfel încât această ţară să aibă o şansă realistă de a rezista presiunilor Rusiei.
Absenţa unei astfel de oferte, ca şi cerinţa Germaniei de eliberare imediată a Iuliei Timoşenko s-au dovedit, în final, fatale iniţiativei europene şi au ajutat Rusia să păstreze Ucraina în sfera sa de influenţă.
Frustrarea preşedintelui se extinde şi asupra celui mai important partener strategic al României, SUA. Declaraţiile sale de duminică nu au nevoie de nici un comentariu:
„M-aş bucura mult ca SUA să se comporte ca până acum vreo 8 ani şi să fie foarte interesate de securitatea acestei regiuni, să facă din securitatea regiunii Mării Negre o prioritate. Am înţeles toţi că s-au concentrat pe Pacific, pe zona Asia-Pacific, însă, având în vedere diversitatea de abordări din interiorul UE, eu cred că SUA trebuie să-şi găsească timp să revină şi să facă din securitatea acestei regiuni o prioritate, pentru că lucrurile evoluează negativ.“
Pe cine este mai supărat? Pe Europa sau pe SUA? Răspunsul este evident câtă vreme crede că „situaţia din Ucraina trebuie negociată de SUA şi Marea Britanie cu Rusia“.
A doua explicaţie pentru reacţia slabă a preşedintelui faţă de invazia brutală a Rusiei în Ucraina ţine de vulnerabilitatea României. Una cauzată de ezitările Americii şi de agenda ascunsă, pro-rusă, a unor importante ţări europene, după cum am detaliat mai sus, dar şi de faptul că ţara noastră nu are nici forţa politică, nici economică pentru a ţine piept fantasmelor revizioniste ale lui Putin.
În acest sens sunt relevante două declaraţii făcute de Traian Băsescu în trecut. Prima, consemnată de oficialii ambasadei SUA la scurt timp după invazia Rusiei în Georgia şi dezvăluită câţiva ani mai târziu de WikiLeaks:
„Totuşi, cel mai uimitor lucru a fost locul central din gândirea lui Băsescu pe care îl ocupă conflictul din Moldova/Transnistria şi securitatea de la Marea Neagră, în general, în lumina evenimentelor din Georgia. Băsescu este în mod clar îngrijorat că ruşii pot declanşa o provocare similară în Moldova, ceea ce va necesita practic un răspuns militar al României, cu implicaţii extinse pentru UE şi NATO“, scria ambasadorul Nicholas Taubman în concluzia relatării despre întâlnirea preşedintelui român cu senatorul Richard Lugar.
Semnificaţia: orice poziţie oficială a României trebuie gândită în raport cu riscul ca următorul pas al Rusiei să fie o intervenţie în Moldova, moment în care sunt şanse mari ca ţara noastră să intre, la rândul ei, în război. Este România capabilă astăzi să susţină o asemenea decizie?
Răspunsul onest este că nu. Cu o clasă politică formată, în marea ei majoritate, din oameni dispuşi să se vândă şi să ne vândă pe nimic doar ca ei să se îmbogăţească şi să nu intre la închisoare, Traian Băsescu ar fi probabil printre foarte puţinii dispuşi să îşi asume o asemenea decizie. Ceea ce înseamnă că, în final, România ar alege să se uite şi să nu facă nimic.
Concluzia: orice declaraţie care creşte riscul ca România să fie pusă în situaţia de a alege sau nu să intre într-un război ar putea duce la o situaţie umilitoare atât pentru cel ce a făcut-o, deoarece se va dovedi că nu are susţinerea necesară pentru a trece la fapte, dar şi pentru ţară.
Nu în ultimul rând, nu avem o economie capabilă să susţină intrarea într-un război, indiferent cât de justificat. Chiar şi doar pregătirile pentru a începe o asemenea aventură ar consuma bugetul Ministerului Apărării în câteva săptămâni.
Din acest punct de vedere este relevantă a doua declaraţie făcută de preşedinte, tot cu ocazia discursului de la Universitatea Stanford, chiar înainte de a spune „cei care au apreciat România ca fiind o ţară moale vor avea surprize în anii următori“: „România va avea anul acesta o creştere de 5-6% a PIB“. Era 2005 şi nici un semn de criză pe vremea aceea. Astăzi, ştim foarte bine, ambiţiile noastre de tigru sud-est-european au fost năruite de criza globală, dar mai ales de eşecul reformei statului.
Inclusiv partenerii strategici ai României înţeleg frustrările preşedintelui. Nu este uşor ca, la finalul a 10 ani de mandat, să constaţi cât de puţine lucruri ţi-au ieşit întocmai cum le-ai dorit. Cu toate acestea, retragerea într-un colţ şi bombănelile supărate nu îşi au locul în jocul mare.
Cu atât mai puţin într-un moment în care Occidentul se simte ameninţat de ambiţiile megalomanice ale lui Putin şi are nevoie de solidaritate maximă. Cu atât mai puţin într-un moment în care România ar putea avea nevoie de sprijinul total al celor alături de care a ales să îşi construiască viitorul.
