L-am comparat cu altă ocazie pe Victor Ponta cu Dorian Gray, personajul lui Oscar Wilde care face pactul cu diavolul pentru a-și menține frumusețea exterioară, „imaginea publică” în vreme ce întreaga sa corupție și degradarea interioară se reflectă într-un portret în ulei bine ascuns. Luările sale de poziție din ultimele zile în privința cazului de evaziune fiscală de la Lukoil-Petrotel ne deschid însă ușa către încăperea în care locuiește autenticul Ponta. Deci, ce ne spune șantajul Lukoil despre adevăratul chip al lui Victor Ponta?
1. Că este extrem de cinic și că minte, într-adevăr, așa cum respiră. Oamenii care încearcă să construiască miniciuni elaborate, se străduiesc să alcătuiască argumente și narațiuni care să pară atât de plauzibile încât să fie credibile și, de aceea, nu se gândesc niciodată ce se întâmplă dacă (pseudo)argumentele lor sunt apucate de la celălalt capăt sau dacă povestea lor este spusă invers. În cazul Lukoil, argumentul lui Ponta a fost că sechestrul asupra Petrotel și depozitelor Lukoil impus de procurori nu era necesar pentru că „rușii nu pleacă cu rafinăria și cu conductele în Rusia”. Dar exact același argument este valabil în favoarea sechestrului. Dacă „rafinăria și conductele nu pleacă în Rusia”, atunci, de ce nu ar pune procurorii sechestru pe active? Pleacă Lukoil? Foarte bine, activele rămân în administrarea statului român. Ponta susține că este îngrijorat de soarta celor 2500/3500 de angajați ai Lukoil-Petrotel, dacă pleacă rușii. Lăsăm că e incoerent – deși minicinoșii adesea sunt pentru că e aproape imposibil să asigure consistența unui hățiș de miniciuni – și că a demonstrat că nu-i pasă de miile de angajați ai altor companii private deținute însă de oameni de afaceri care-i sunt adversari politici (inclusiv ai lui Adrian Sârbu), dar este de o imoralitate aproape perfect distilată. Același șantaj josnic a fost folosit și de Ioan Niculae când amenința că își închide combinatele și pleacă în Bulgaria și că lasă mii de oameni pe drumuri dacă nu primește gaz subvenționat de la stat (ceea ce înseamnă, în esență, subvenționarea celui mai bogat român de către întreaga populație plătitoare de taxe). Dar dacă depănăm povestea invers, atunci lucrurile se simplifică: Foarte bine, să plece și Niculae și Lukoil. O ia statul, o restructurează și o revinde. Poate aducem alții mai eficienți, mai cinstiți și mai competitivi. Ne permitem, în context, să adăugăm o certitudine suplimentară lumii noastre în afară de aceea privind moartea și taxele. Dacă nu e vorba de jaf și fraudă ca la Rafo sau Petromidia, nu există companie petrolieră în lume care să nu fie profitabilă. Pleacă rușii? Pleacă Niculae? Călătorie sprâncenată!
2. Că Ponta înțelege să exercite puterea politică în strânsă complicitate cu interesele marilor companii private sau de stat în detrimentul clasei de mijloc și a cetățeanului plătitor de taxe și impozite. Masca social-democrată, a egalității și dreptății sociale etc e la fel de cinică precum portretul în ulei sus-amintit. Întreaga politică economică, dar mai ales, fiscală a guvernării sale a fost (surprinzător de) coerent îndreptată spre favorizarea marilor corporații și sugrumarea inițiativei private mici și mijlocii. Marile companii, de unde or fi, preferă întotdeauna stabilitatea. Dacă e corupție de dimensiuni galactice ca în China, preferă corupția galactică. Dacă e regim de reguli corecte ca în Suedia, preferă să fie corecți. Ideea e că oricare ar fi regulile, bune sau proaste, preferă ca acestea să fie predictibile. Dar nu poate fi în interesul României ca prim-ministrul să pledeze deschis pentru regulile Lukoil, companie acuzată că a prejudiciat statul român cu sute de milioane de dolari.
3. Că este corupt până în măduva oaselor și moralmente extraplat. Interviul din Corriere della Sera în care afirmă că „Eu reprezint o generaţie care nu mai acceptă aşa ceva şi consideră combaterea corupţiei benefică pentru întreaga societate.” este un argument în acest sens, nu în sensul minciunii lui. Dacă numai jumătate din ceea ce au scris colegii noștri despre triunghiurile de interese Ponta-Ghiță-Lukoil, Ponta-Nițu-Cazanciuc și Ponta-Ghiță-Cocoș (de care Elena Udrea și implicit Traian Băsescu nu pot fi străini) este adevărat, atunci Ponta nu este numai un „reprezentant” al unei generații de mutanți corupți amorali postcomuniști care populează clasa politică românească, este chintesența ei. Corupție în stare pură, cum nici Năstase n-a fost vreodată.
4. Că, prin urmare, natura sa politică este la fel de coruptă și degenerată și amenință substanța statului. La origine, politica însemna să te dedici într-un fel sau altul Binelui Public, adică intereselor Cetății. Or, prin complicitatea cu oligarhia de aici și de aiurea, Ponta dovedește că pune ambițiile și interesele sale personale de putere deasupra Binelui Public și al intereselor Cetății. Or, aceasta este o manieră de a gândi și a face politică pervertită dincolo de izbăvire, dacă pricepe limbajul ortodox. Intervenția repetată în intervențiile publice dar, mai ales, în ședința de guvern – în care ar fi trebuit să acționeze în calitate de principal agent și avocat al intereselor statului român – în favoarea unui grup acuzat că a prejudiciat statul și împotriva procurorilor care au acționat în interesul statului, este un act fără precedent de subminare din interior a pilonilor pe care este așezat statul de drept în România.
5. Că gândește Justiția ca instrument de Putere și acționează în consecință. Faptul că procurorii de la Curtea de Apel Ploiești au revenit asupra sechestrului asupra bunurilor Lukoil după intervenția publică a lui Ponta și „negocieri” cu reprezentanții Lukoil (deși Justiția nu se negociază decât, poate, în Rusia), faptul că Procurorul General, Tiberiu Nițu a fost numit la insistența lui Ponta, faptul că soția domnului Nițu este șef de secție la aceeași Curte de Apel și fapul că ministrul Justiției provine din aceeași zonă geografică, de interese și de legături subterane subminează grav independența Justiției. Intervențiile lui Ponta împotriva acțiunilor procurorilor sunt unice printre toți cei care au ocupat funcția de prim-ministru al României după aderarea țării la Uniunea Europeană și nu pot fi comparate în mod obiectiv decât cu atitudinile similare ale omologului său ungar, Viktor Orban. Victor Ponta a devenit principalul adversar al statului de drept.
6. Că are o foame nestăvilită de Putere pe care o urmărește fără abatere pe baza unui plan din care o parte esențială este Justiția. Din acest punct de vedere, pactul privind Procurorul General și DNA încheiat în ianuarie-februarie 2013 de Traian Băsescu cu Ponta prin care Daniel Morar a fost retras la Curtea Constituțională în favoarea lui Tiberiu Nițu la Parchetul General și a Laurei Kovesi la DNA a fost otrăvit de la început. Nițu este instrumentul pe care Ponta îl folosește fără rușine și fără scrupule în interesul său și în detrimentul Justiției. Doar o mână de oameni iar, dintre politicieni, doar Monica Macovei a criticat atunci acel pact oneros, numai ca să își atragă atacurile nedemne de el însuși în primul rând ale lui Traian Băsescu.
7. Că este cel puțin vulnerabil, dacă nu dependent, de interese străine în pofida naționalismului kitsch care caracterizează campania sa electorală. Redus la cea mai simplă și brutală realitate, Ponta se prezintă public drept Român verde și Ortodox în vreme ce apără interesele unei companii rusești care are legături de afaceri cu unul dintre oamenii săi cei mai apropiați – oligarhul Sebastian Ghiță – și cu care ar avea el însuși legături. Dovada dublei măsuri e că atunci când ambasada americană a denunțat procedeul mafiot prin care Parlamentul a trecut peste noapte modificările la Codul Penal din Marțea Neagră, un Ponta profund iritat a amenințat cu suspendarea licențelor Chevron și Exxon iar acum apără cu pieptul și cu unghiile privilegiile (și, potențial ilegalitățile) Lukoil. Când americanii vorbesc despre corupție și stat de drept, guvernul României îi amenință și trimite la plimbare. Când ambasadorul rus – personaj care merită urmărit – amenință, Guvernul se supune.
8. Că, în consecință, nu îi pasă nici cât negru sub unghie de valorile euroatlantice privind libertatea și statul de drept și de parteneriatul strategic cu Statele Unite. Asta nu înseamnă că vrea să ducă România în Rusia sau China, dar este un indiciu că vrea s-o (re)aducă într-o zonă gri în care loialitățile se negociază în interesul oligarhiei și baronimii locale, orbită de propria lăcomie și ignoranță. Baronii plâng când aud „Noi suntem români”, ca să-și pună în ordine suflețelul, dar, la sfârșitul zilei, știu că Națiune, Patrie și Neam nu sunt decât abstracțiuni. Nu rusificare sau sinizare, dar ucrainizare cu siguranță.
9. Că nu poate fi încredințat cu luarea unor decizii strategice fundamentale privind securitatea națională, democrația, egalitatea în fața legii, dezvoltarea economică și socială, integrarea europeană și parteneriatul euro-atlantic.
10. Că nu merită să fie președinte.
