Dacă astăzi suntem îngrijoraţi de cum arată scena politică, în 2016 ar trebui să fim de-a dreptul îngroziţi. Cu premisele actuale, peste patru ani vom avea un partid obez şi puternic, de dimensiuni feseniste, şi câteva partide minuscule, fără nici o şansă reală la guvernare. Cum (ne) sună, de fapt, viitorul?
Nu trebuie să fii analist de geniu ca să realizezi că PDL are şanse minime de a se mai întoarce vreodată în prim-planul vieţii politice. Acolo jos, unde se află acum partidul, nici „echilibratul” Vasile Blaga, nici „ambiţioasa” Elena Udrea şi nici măcar „justiţiara” Monica Macovei nu au cum să recâştige încrederea unui electorat care în acest moment vede în faţa ochilor doar: „Băsescu + PDL = salarii şi pensii tăiate”. Sunt prea puţini cei care pricep şi altceva din guvernarea de până în 2012, iar dintre aceştia, mulţi nu merg oricum la vot pentru că se declară „scârbiţi de politică”. Eventuala întoarcere a lui Băsescu în PDL nu va aduce mari avantaje partidului, chiar dacă, să zicem, următorul preşedinte al ţării s-ar dovedi catastrofal, ceea ce, prin comparaţie, ar transfera un capital de simpatie celui care a condus România până în 2014.
De asemenea, o eventuală ruptură în PDL în care, să zicem, gruparea condusă de Monica Macovei ar crea o altă formaţiune nu ar face decât să ducă la apariţia unui conflict fratricid în care ambele bucăţi din PDL ar încerca să se impună pe partea dreaptă a scenei politice prin anihilarea concurenţei directe.
Despre PP-DD nu sunt multe de spus şi e greu de crezut că acest partid, dospit în bucătăria lui Dan Diaconescu, va strânge vreodată mai multe voturi decât a făcut-o în 2012, chiar dacă veridicitatea zicalei care spune că „mama proştilor este tot timpul gravidă” a fost dovedită cu vârf şi îndesat în România.
În aceste condiţii, dacă vrem să obţinem informaţii clare despre cum va arăta scena politică peste patru ani nu trebuie decât să ne uităm în curtea USL.
Cu un lider reconfirmat la ultimul congres al partidului dar şi cu o opoziţie internă mică, însă agresivă, PNL are toate şansele să scadă în încrederea electoratului. Pe lângă erodarea firească unui partid ce se află la guvernare, nu trebuie omis nici faptul că liberalii, singuri în alegeri, nu au trecut şi nu vor trece niciodată de pragul de 20% din voturile românilor. În plus, Crin Antonescu nu este în acest moment omul-locomotivă care să tragă partidul peste procentul său obişnuit, chiar şi în eventualitatea în care, să zicem, va câştiga alegerile prezidenţiale din 2014. Decuplarea de PSD, previzibilă în viitorul apropiat, va reprezenta pentru PNL reîntoarcerea la statutul de partid mic pe care l-a avut până nu demult.
Singurul partid care, în ciuda faptului că se află la guvernare într-o perioadă proastă, are toate şansele să-şi consolideze poziţia de principală forţă a ţării este PSD. O confirmă şi sondajele. Spre exemplu, potrivit IRES, la întrebarea „Cum se numeşte politicianul al cărui sfat l-aţi urma dacă v-ar spune că ar trebui să mergeţi la votul pentru modificarea Constituţiei?”, 30% din români au spus că Victor Ponta, 11%- Traian Băsescu şi 6%-Crin Antonescu. (Atenţie, asta în condiţiile în care liderul PNL este preşedintele Comisiei de modificare a Constituţiei). Beneficiind de o maşinărie de adunat voturi aproape infailibilă (Liviu Dragnea o dovedeşte la fiecare tur de scrutin), dar şi de un electorat stabil mult mai numeros decât al liberalilor, PSD mai avea nevoie doar de un lider care să nu facă greşeli mari, ce ar putea scădea cota de încredere a partidului, aşa cum a fost Mircea Geoană. În plus, Victor Ponta este un populist de excepţie, pe gustul electoratului de stânga, şi mai are un avantaj, acela că nu afişează aroganţa care l-a costat atât de mult pe Adrian Năstase. Ca o paranteză, ieşirea din închisoare a fostului premier (căruia i se pregăteşte intens o imagine de martir al regimului Băsescu) ar putea fi un eveniment de cotitură în evoluţia ulterioară a PSD.
Spre deosebire de Antonescu, liderul PSD este deocamdată agreat şi de liderii occidentali, un alt fapt care, speculat bine, poate aduce beneficii electorale importante partidului.
Există aşadar toate premisele ca PSD să-şi consolideze statutul de principal partid din România şi asta, culmea, indiferent de performanţele Guvernului USL.
Din păcate însă, vorbim de un partid care se bazează în continuare, în bună măsură, pe populism, baroni locali, controlul justiţiei, controlul economic asupra judeţelor, maşinăria de scos oameni la vot (chiar şi pe cei din cimitire).
Ce ne rămâne însă de făcut atunci când nu există posibilitatea reală de a schimba prin vot un partid aflat la guvernare? Putem încerca să punem presiune pentru modernizarea şi schimbarea în bine a acestui partid. Nu ştim cu ce efecte. Mai important este însă că cea mai mare presiune împotriva tentaţiilor abuzive ale guvernului vine în acest moment de la instituţiile europene şi americane. Este un control pe care PSD nu l-a avut în anii 90, dar acum ar putea cântări decisiv în stabilirea drumului pe care-l va urma România.
