Rusia ameninţă România în mai multe feluri – prin comasarea trupelor la graniţa de est a ţării, în Transnistria, prin pârghii energetice, fiindcă suntem dependenţi de gazul rusesc, dar şi prin instrumente mai subtile, care ţin de politică şi economie.
În 2008, după ce Rusia a invadat Georgia, nu doar Traian Băsescu se temea că Moscova ar putea provoca România să intre într-un potenţial conflict dincolo de Prut. În cartea „Un război al minţii”, editată de directorul Serviciului Român de Informaţii, George Maior, şi apărută anul trecut la Editura Rao, această ipoteză este dezvoltată şi într-o altă paradigmă: „Agresiunea clasică asupra oricărui stat aflat într-o zonă de de instabilitate este oricând posibilă”. Altfel spus, statele îşi dezvoltă sisteme sofisticate de apărare, dar războiul clasic nu trebuie subestimat, fiindcă lecţia pe care a vrut să o dea Moscova Occidentului pe 8 august 2008, când i-a atras pe georgieni în cursă şi apoi i-a atacat, s-ar putea oricând repeta. În Strategia Naţională de Apărare a Ţării prezenţa trupelor ruseşti în Transnistria apare printre principalele ameninţări la adresa României. La mai puţin de 200 de kilometri de graniţa cu România, Armata a XIV-a rămâne neclintită cu cei peste 1.000 de militari şi cele 200.000 tone de arsenal militar: 100 de tancuri, 123 de tunuri şi obuziere, peste 200 de arme antitanc, 9 elicoptere, peste 100 de vehicule blindate. Păstrând controlul asupra enclavei transnistrene, Rusia ţine hăţurile Republicii Moldova, dar, în acelaşi timp, observă şi enervează România. Nu întâmplător Moscova a dezvoltat în Transnistria, la Sonechegorsk, un centru special de antrenament unde se pregătesc ofiţeri atât pentru pentru disputele regionale, cât şi pentru menţinerea păcii, fiindcă pentru militarii ruşi cele două chestiuni se suprapun.
Moscova nu renunţă la ultimul său bastion armat din Europa de Est, chiar dacă nu-şi propune să-l folosească, tocmai fiindcă îl poate utiliza ca forţă de presiune. Când Traian Băsescu se temea în 2008 de un conflict în zonă, România avea, după cum spune preşedintele, doar „câteva baterii de praştii cu rază lungă de acţiune”, în 2015 va avea însă un scut american de apărare antirachetă şi poate până atunci va reuşi să scape de frica de ruşi.
Această frică istorică a făcut ca România să se plaseze în relaţiile cu Rusia fie de pe poziţii ostile, cum a făcut Traian Băsescu, incapabil să-şi ascundă antipatia, fie de pe poziţii de vasalitate, cum a făcut Ion Iliescu în 1991, când a semnat un tratat bilateral cu Moscova prin care România se obliga să nu intre în organizaţii ostile Rusiei, cum este şi acum socotită la Kremlin Alianţa Nord Atlantică.
Neizbăvită de nevroze, România nu poate găsi deocamdată calea de mijloc sugerată de americani, aceea de a deveni o punte între Occident şi Rusia. Traian Băsescu spunea, după revenirea din vizita pe care a făcut-o la Washington, că-şi doreşte „o formulă de construire a încrederii” cu Rusia, mai cu seamă că relaţiile economice funcţionează bine, dar că „este o linie roşie care nu se poate trece”. La fel ca şi NATO, România are cel puţin două semne de întrebare în privinţa bunei-credinţe afişate de Moscova: promisiunea neonorată făcută de Rusia în 1999 privind retragerea Armatei a XIV-a din Transnistria şi invadarea Georgiei în 2008.
România va putea să aibă legături normale cu Rusia doar atunci când se va simţi suficient de puternică pentru a putea vorbi de la egal la egal cu Moscova, de pildă atunci când scutul american antirachetă va deveni funcţional. În acest fel, poate că politicienii români vor fi mai puţin atraşi de orbita Kremlinului şi nu se vor mai pune la dispoziţia Rusiei, cum a făcut Ion Iliescu acum 20 de ani sau Mircea Geoană, care s-a dus de mai multe ori pe furiş la Moscova în campania electorală din 2009 pentru a obţine sprijin.
