Cu apropierea cvasi-oficializată față de dictatura rusească și o atitudine tot mai ostilă față de Statele Unite, Europa este pe cale să treacă printr-o transformare politică de proporții, care nu este în interesul Europei de Est și al României. Din nefericire, această schimbare istorică ne găsește din nou într-o situație precară, cu lideri slabi, deconectați de la mersul lumii, provinciali și corupți.
N-a trecut decât o săptămână de când avertizam din această pagină că se apropie momentul în care occidentalii vor „redescoperi“ binefacerile cooperării cu Rusia lui Vladimir Putin și iată-l pe însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, declarând fără să-i tremure vocea că UE trebuie să-şi restabilească „relaţiile practice“ cu Rusia şi să nu lase Statele Unite să „dicteze“ în politica față de Moscova. Trebuie să fii teribil de diform moral și politic ca să ajungi să susții senin că cea mai veche democrație a lumii „dictează“, în vreme ce o dictatură oribilă și coruptă trebuie tratată cu respect, dar această opinie reprezintă mai degrabă regula decât excepția la Bruxelles și în multe capitale vest-europene. Critica adusă de Juncker lui Obama pentru că a îndrăznit să descrie Rusia drept „o putere regională“ nu exprimă doar inepția politică a fostului prim-ministru al Luxemburgului, ci starea de spirit a Europei de Vest, care este foarte dornică să acorde Rusiei din nou statutul de mare putere globală pierdut o dată cu pierderea Războiului Rece, fără ca Rusia să-l merite. David Cameron a avut dreptate atunci când s-a opus alegerii lui Juncker în fruntea Comisiei, dar ceea ce este mai îngrijorător este că a fost aproape singurul care a văzut cât de corupt moral și de lipsit de anvergură politică este acest personaj. Nu poți veni să dai lecții de moralitate europeană pe tema refugiaților și, în același timp, să pledezi pentru „pragmatism“ și „realism“ în relația cu o țară care comite crime de război în Ucraina, o țară unde jurnaliștii sunt uciși iar rușii de rând sunt privați de orice drept și se află la discreția puterii kaghebisto-oligarhice.
Din păcate, „pragmatismul“ și „realismul“ sunt cuvintele la ordinea zilei în Europa. Este semnificativ din acest punct de vedere că, în așa-zisul lor discurs istoric din Parlamentul de la Strasbourg pe tema viitorului UE, nici președintele François Hollande, nici cancelarul Angela Merkel nu au găsit de cuviință să facă vreo referire la Rusia, de parcă comportamentul agresiv al Moscovei și modificarea granițelor prin forță nu ar reprezenta o amenințare la adresa acestui viitor. Atât atitudinea liderilor Germaniei și Franței, cât și poziția lui Juncker demonstrează că europenii doresc să îngroape cât mai repede chestiunea ucraineană și să revină la relații cordiale cu regimul lui Putin. Iar business as usual cu Rusia înseamnă aproape sigur o răcire a relației cu Statele Unite.
Este foarte bizar cum tocmai susținătorii cei mai entuziaști ai integrării, cei care pledează pentru „mai multă Europă“, sunt și cei mai deranjați de „dictatul“ american, de parcă Europa nu se poate defini decât în opoziție cu Statele Unite și în tovărășie cu Rusia. Ceva este profund disfuncţional la nivel politic şi moral în inima Europei dacă s-a ajuns ca o astfel de viziune distorsionată să devină opinia general acceptată. Din păcate, ea conține în sine și un pericol mult mai grav, acela al degradării democratice a Europei. După cum arată lucrurile acum, pare că europenii sunt fericiți să-i scoată pe anglo-saxoni din Europa.
Antiamericanismul este la cote maxime, în pofida politicii „multipolare“ a lui Obama, iar sentimentele antibritanice sunt în creștere, pe măsura euroscepticismului de dincolo de Canal. Există acum o șansă foarte mare ca britanicii să voteze în favoarea ieșirii din UE, ceea ce va lăsa Europa la mâna cuplului franco-german. Or, cu anglo-saxonii afară din Europa, nu mai există nici o garanție a viitorului democratic al continentului. Europenilor le place să vorbească despre „tradiția democratică, deschisă și tolerantă“ a continentului, în comparație cu „violența și primitivismul“ americane, dar nu le place deloc să li se reamintească faptul că această tradiție este foarte scurtă și că ea datează exact de când americanii au devenit principala putere europeană.
Datoria României și a Europei de Est este să le aducă aminte europenilor aceste adevăruri. Deschiderea către regimul cvasi-fascist al lui Putin reprezintă o amenințare la adresa României, care, se dovedește încă o dată, nu are alternativă reală la alianța cu Statele Unite.
Din acest punct de vedere România este obligată să joace în Europa cartea americană. Niciodată axa mult ridiculizată a lui Traian Băsescu, cu Londra și Washingtonul, nu a avut mai mult sens. Concret, România va trebui să se opună integrării aprofundate, dacă această integrare se va face în dauna relației cu Statele Unite, va trebui să se opună politicii externe comune dacă această politică, așa cum se conturează ea la Bruxelles, înseamnă îmbrățișarea Rusiei, și va trebui să se opună ferm politicii de apărare comune, dacă aceasta se va face în dauna NATO. Pentru a putea avea însă o atitudine puternică și credibilă în această Europă în schimbare, România are nevoie de lideri puternici și credibili. Ce avem, în schimb, sunt un prim-ministru urmărit penal, cel mai mare partid al țării condus de un condamnat penal, a cărui anvergură politică nu depășește granițele județului Teleorman, și o opoziție decredibilizată de compromisuri cu PSD. Pe deasupra, avem un președinte încă slab, marcat de mici ambiții de lider provincial și incapabil să se ridice la înălțimea funcției.
În absența unor lideri autentici, riscăm să intrăm din nou în sfera de influență a Rusiei, cu toate consecințele catastrofale pentru viitorul democratic al națiunii. Politicienilor noștri le place să amintească faptul că în 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Ceea ce nu le place să li se amintească este faptul că cel mai important proiect politic al românilor nu a putut fi menținut și că vina nu este exclusiv a altora. O bună parte a vinei pentru că România nu este nici astăzi unită și întreagă le aparține și politicienilor noștri corupți, care au ratat întâlnirea cu istoria.
