Justiţia, regimul fiscal, canalele media din audio-vizual, organismele de reglementare şi Parlamentul însuşi, ca şi bugetul de stat sunt supuse unui tir infernal. Agenda PSD e plină. Dar asta în primul rând pentru că opoziţia parlamentară e goală. Iar preşedintele absent.
Învins de Traian Băsescu, atunci când acesta din urmă a rezistat şi celei de-a doua suspendări, învins de public la prezidenţiale, atunci când acesta din urmă a respins cu putere manevrele nedemocratice de cenzurare a dreptului fundamental al diasporei de a vota, pus cu botul pe labe de partenerii strategici ai României ori de câte ori a dus derapajul pe noi culmi, PSD a reuşit totuşi să se menţină la guvernare şi să-şi păstreze agresivitatea.
Iar dincolo de asta, să se raporteze, din nou, cu o oarecare încredere, la viitorul apropiat. Un viitor apropiat definit de două borne principale – alegerile locale din primăvară, respectiv scrutinul parlamentar din toamna lui 2016 – şi de una fundamentală – modificarea legislaţiei penale astfel încât armata lui Ponta să obţină garanţii perene că amicilor politici de azi li se vor adăuga noi amici mâine. Cu cât aceşti amici vor fi mai mulţi – că la vedere, că doar în culise – cu atât cresc şi şansele de reuşită.
Pentru asta, PSD va utiliza la maximum resursa esenţială de care dispune în acest moment – guvernarea.
Ea îi oferă o marjă generoasă în a-şi face preş trei instrumente de însemnat calibru: majoritatea parlamentară, bugetul public, principalele canale media.
Cu ajutorul primeia poate lansa cele mai absurde modificări legislative (de la cele în materie penală, la cele de natură electorală şi până la cele de sorginte fiscală – şi e plin de ele).
Graţie celei de-a doua pârghii, îşi va cumpara cu banii noştri liniştea politică. Integral.
Iar prin mijlocirea celei de-a treia va invada spaţiul public cu mesajele convenabile, aici televiziunile de ştiri demonstrând că s-a reintrat, ca în vremurile bune, în logica celei mai toxice propagande.
Însă ceea ce se întamplă, deja de câteva luni, sub ochii noştri nu ar fi fost posibil dacă totul ar fi depins doar de cât pot ţine la drum umerii PSD-ului.
Filmul prost care rulează azi pe ecrane şi-i poate trece în generic şi pe cei care ar fi trebuit să-i facă imposibilă apariţia. În acest sens, parlamentarii opoziţiei şi preşedintele ţării însuşi se pot, liniştit, pregăti pentru decontarea unei facturi uriaşe.
Impotenţa pe care au dovedit-o în primele luni ale lui 2015 nu este doar ruşinoasă, ci de-a binelea periculoasă, asta dacă avem în vedere faptul că administrarea unei ţări nu are a face doar cu prezentul, ci mai ales cu perspectiva.
Or, având în vedere prezentul, oare cum se anunţă a fi perspectiva?
Cand nu tac, co-preşedinţii PNL injectează în poziţionările lor o notă splendidă de searbăd.
Guvernul din umbră pur şi simplu nu se aude, de altfel nici n-ai idee dacă el mai există.
Iar preşedintele ţării, ei bine, preşedintele ţării ne sugerează de zece ori pe zi că şi-a găsit sensul existenţial într-o pasivitate nedemnă şi foarte vecină cu autismul.
Îl înţeleg cumva pe Victor Ponta.
Omul simte că un tren ca ăsta nu va mai prinde veci, prin urmare turează la maximum motoarele care, pe zi ce trece mai accelerat, duc România înapoi.
Pas cu pas, ţara se duce naibii.
Cel care ar fi trebuit să faca primul pas pentru a mişca lucrurile în sens contrar pare, în momentul de faţă cel puţin, să fi abandonat total lupta la care, patetic, dar cu nenumarate pretenţii de stil, se angajase public atunci când a candidat.
Probabil că pentru Klaus Iohannis like-urile record de pe Facebook şi zemoasele vorbe cu care îl inundă unii dintre consilieri şi diverşi alţi proximi ai domniei sale sunt suficiente pentru a trage linia şi a se îmbăta în faţa oglinzii că e un şef de stat de toată isprava.
Poate că pentru Blaga, Gorghiu şi Predoiu musteşte de superlativ treaba pe care o fac, în calitatea lor de lideri ai opoziţiei.
Poate că pentru parlamentarii PNL simplul fapt de a fi, aritmetic vorbind, minoritarii Parlamentului e un cânt prea duios pentru a nu I se lăsa pradă hipnotizaţi.
Şi poate că unora dintre aceştia din urmă le sună chiar liniştitor cruciada dusă de PSD împotriva păgânei anticorupţii, eventual şi unele târguri individuale pe care le incheie cu cei împotriva cărora alegătorii se așteptau, naiv, să lupte cu toată forţa de care sunt capabili.
Cert este, însă, că, indiferent de cât de încrezători sunt în himere, de plătit vor plăti la un moment dat ei. Dar nici macar aici nu e problema cea mai mare.
Hiba, în toată povestea asta, este aceea că factura cu adevarat încărcată va reveni spre achitare României.
Şi, credeţi-mă, va fi mult peste ceea ce ne-am putea permite.
Iar urmatoarele luni vor fi cruciale.
