Când USL a preluat puterea, în mai 2012, foarte mulţi se aşteptau ca Victor Ponta să se urce cu bocancii pe „justiţia lui Băsescu“. Adică pe acele instituţii care au destructurat imperiul senatorului Voicu, care au avut un rol decisiv în condamnarea lui Sorin Ovidiu Vîntu, care se aflau la un pas de a-l trimite la închisoare pe Adrian Năstase şi de a pronunţa prima sentinţă împotriva lui Dan Voiculescu, care dădeau lovitură după lovitură reţelelor politico-mafiote transpartinice care produceau bani negri şi asigurau imunităţi.
Pentru orice om de bună-credinţă devenise de mult evident, mai ales după ce Traian Băsescu şi-a început cel de-al doilea mandat prezidenţial, că DNA, Parchetul General, Înalta Curte, ANI şi serviciile de informaţii nu au iertat baronii PDL, ba chiar s-au ocupat de ei mai îndeaproape decât de baronii USL.
Cu toate acestea, având în vedere cuvântările sale de la Antena 3, dar mai ales solidaritatea agresivă cu lideri penali de tipul lui Constantin Nicolescu, era de aşteptat ca Ponta să considere prioritară onorarea înţelegerii avute cu Liviu Dragnea, Crin Antonescu şi Dan Voiculescu şi să forţeze schimbări la vârful instituţiilor-cheie care să le garanteze partenerilor din USL, dar şi lui Adrian Năstase şi tuturor aliaţilor săi penali, că nimeni nu îi va băga vreodată la puşcărie.
Nu s-a întâmplat aşa. Şi-a păstrat retorica bombastică, atacându-i pe Monica Macovei şi Daniel Morar o dată la două cuvinte, cu aceleaşi discursuri jenante, însă, concret, în instituţiile create de cei doi, dar şi de ceilalţi „băsişti“, nu s-a schimbat nimic. Dacă în unele zone nici nu ar fi avut cum să intervină, în altele putea. În Ministerul Justiţiei, de exemplu.
Faptul că Victor Ponta a preluat portofoliul Justiţiei într-un moment în care Mona Pivniceru era la un pas să se achite de obligaţia faţă de cel ce o numise, Dan Voiculescu, şi să-i pună acestuia la picioare câteva schimbări legislative, care să-i ţină departe de tribunale pe el şi pe camarila sa, a contat.
Chiar dacă de cele mai multe ori nu a făcut nimic mai mult decât să se abţină a interveni în treburile Justiţiei, inclusiv numind cel mai insipid ministru din ultimii 200 de ani, trebuie notat că atât intrarea lui Adrian Năstase la închisoare, cât şi prima condamnare a lui Dan Voiculescu s-au petrecut în timpul guvernării Ponta. Nu sunt în nici un caz meritul său, dar nici nu a mişcat un deget pentru a le opri.
Există un singur motiv pentru care liderul PSD a acceptat multă vreme să nu îşi pună în aplicare ameninţările din vremea în care îl avea ca model pe Che Guevara. Pentru a beneficia în continuare de sprijinul celor ce l-au ajutat să devină liderul PSD şi premier, trebuia să lase Justiţia în pace. Adică, să nu încerce să blocheze evoluţia care a făcut posibile cele mai răsunătoare condamnări de la instaurarea comunismului încoace.
Spre uimirea multora, Victor Ponta a respectat cu stricteţe această linie roşie mai bine de un an. Până în urmă cu două luni, mai precis când procurorul general desemnat de el a demis doi dintre cei mai buni procurori anticorupţie şi a numit alţi doi pe a căror loialitate se baza.
Chiar şi acest prim episod de nerespectare a înţelegerii cu cei ce l-au susţinut din umbră, însă, nu a făcut decât să arate cât de limitată a fost marja de acţiune a premierului în zona justiţiei. La doar câteva zile, înlocuitorii agreaţi de el au fost, la rândul lor, schimbaţi cu doi procurori desemnaţi, cum era şi firesc, la recomandarea şefului DNA, Laura Codruţa Kovesi.
Recapitularea faptelor premierului în relaţia cu Justiţia, de când a fost învestit şi până la începutul săptămânii trecute, este esenţială pentru a înţelege că „marţea neagră“ nu este doar o încercare nereuşită de a da o lovitură fatală luptei anticorupţie şi o gură de oxigen infractorilor, ci şi un punct de cotitură fundamental în cariera lui Victor Ponta, care ar putea influenţa decisiv alegerea viitorului preşedinte al ţării.
Tot ce a făcut Victor Ponta între 7 mai 2012, când a devenit premier, şi 10 decembrie 2013 demonstrează că ştie exact cât de mult a contat pentru cariera sa politică promisiunea că nu va repeta greşelile lui Adrian Năstase, care a pus Justiţia în slujba marilor corupţi.
Pentru a le demonstra susţinătorilor săi din România şi din străinătate că nu va compromite sub nici o formă munca lor de aproape zece ani de a deparazita sistemul judiciar şi de a impune criterii de integritate funcţionarilor publici şi politicienilor, a acceptat să îşi compromită parteneriatul cu cei alături de care a câştigat alegerile, a acceptat să intre în conflict cu baronii partidului, a acceptat să îşi vadă mentorul după gratii şi să îşi asume riscul că acesta va dezvălui cândva cum şi-a început cariera politică.
A acceptat până şi să să fie acuzat de „întinare a idealurilor“ USL şi de pact cu „diavolul“ Băsescu atunci când şi-a dat acordul pentru numirea Laurei Codruţa Kovesi în fruntea DNA.
După cum se vede azi mai clar decât oricând, reţinerea sa de a aplica planul Voiculescu asupra Justiţiei nu a venit din convingerea că ar însemna un dezastru pentru România, ci din faptul că nu i s-a dat de ales. Dacă nu s-ar fi angajat să le apere proiectul, cu orice riscuri, toţi cei ce muncesc de multă vreme la integrarea deplină a României în civilizaţia occidentală, români şi străini, s-ar fi opus din răsputeri ascensiunii sale.
Iar dacă mai avea nevoie de vreo confirmare asupra virulenţei reacţiei lor la primul pas pe care îl va face peste linia roşie a independenţei Justiţiei, aceasta a venit după ce a decis înlocuirea procurorilor Lucian Papici şi Mariana Alexandru. Vizita la Casa Albă a fost la un pas de a fi anulată, iar asta s-ar fi şi întâmplat dacă omul său, procurorul general, nu ar fi revenit asupra înlocuitorilor celor doi şefi ai Secţiei I a DNA.
În acest context, este evident că, marţea trecută, Victor Ponta ştia exact la ce se expune o dată cu lansarea în Parlament a celor două bombe: modificarea Codului Penal şi legea amnistiei. Ştia precis că nimeni dintre cei ce contează nu îl va crede că oamenii lui au orchestrat cele mai dure lovituri date Justiţiei din 2005 încoace fără ca el să aibă habar. Ştia exact şi că nu îi va fi acceptată nici o scuză – presiunea baronilor devenită insuportabilă sau deraierea de la un proiect care, iniţial, îşi propunea nişte schimbări minore, perfect acceptabile.
Atacul PSD din 10 decembrie asupra Justiţiei reprezintă, de fapt, anunţul lui Victor Ponta că rupe pactul de colaborare cu toţi partenerii României care l-au considerat o alternativă mai predictibilă la Crin Antonescu şi foarte probabil cu o mare parte din susţinătorii interni al căror cuvânt a cântărit decisiv ca el să devină frecventabil pe plan extern.
Acest lucru reiese clar din consecinţele pe care ceea ce s-a întâmplat în Parlament le va avea asupra candidaturii la prezidenţiale, candidatură care în PSD este prezentată de multă vreme drept o certitudine, în pofida faptului că ruptura definitivă de Crin Antonescu de-abia acum devine publică.
Dacă tot ce s-a întâmplat în marţea neagră ar fi fost un accident, o teribilă înlănţuire de coincidenţe nefericite, o lucrătură a păpuşarului Hrebenciuc, poate cel mai mare duşman al său în interiorul PSD, menită să-l discrediteze în ochii vesticilor, Victor Ponta şi-ar fi putut proba inocenţa foarte uşor.
Ar fi denunţat cele două proiecte de legi, ar fi subliniat că este inacceptabil ca parlamentarii sau aleşii locali să beneficieze de superimunitate, şi-ar fi cerut scuze în numele partidului, i-ar fi demis din funcţii sau chiar exclus din partid pe cei vinovaţi (cum a făcut PDL). Astfe, poate chiar ar fi ieşit în câştig, demonstrând nu doar că este în continuare fidel angajamentelor de protejare a luptei anticorupţie, dar şi acea doză de fermitate în raport cu baronii partidului care i-a lipsit mereu.
Nu doar că nu a făcut asta, ci a continuat să apere modificările aduse Codului Penal. Ceea ce arată că este solidar pe deplin cu acţiunile împotriva Justiţiei ale subordonaţilor săi, dacă nu cumva chiar el le-a iniţiat.
Mai mult decât atât, Victor Ponta consideră că singura greşeală comisă aparţine Ambasadei SUA, deoarece a făcut referire la consecinţele pe care decizia Parlamentului le-ar putea avea asupra investiţiilor americane.
Această poziţionare a generat, previzibil, un conflict deschis cu toate ambasadele occidentale la Bucureşti, iar reacţiile diplomaţiilor au mers de la stupefacţie la furie. Deci, nu doar că premierul nu se dezice de lovitura dată de colegii săi, nici nu face un pas înapoi în privinţa modificărilor aduse Codului Penal, ba mai şi atacă frontal reprezentanţii administraţiei de la Washington, reproşându-le că au sărit calul şi amintindu-le că prin Chevron şi-au primit „tainul“?!
Ce posibil candidat la preşedinţie se comportă aşa, în condiţiile în care a mizat până mai ieri pe susţinerea puternică a americanilor şi măcar pe neutralitatea europenilor? De ce s-a mai străduit din răsputeri să îşi portretizeze rivalul, pe Crin Antonescu, drept cel antioccidental şi imprevizibil?
De ce nu a ratat nici o ocazie pentru a se poziţiona, în opoziţie cu Antonescu, drept candidatul prooccidental, predictibil şi dornic să apere statul de drept, justiţia, democraţia, dacă astăzi se comportă exact precum Crin Antonescu acum un an?! Cine dă cu piciorul la tot ce a clădit cu efort atâta vreme? Un candidat prost sau un candidat care nu (mai) vrea să fie candidat!
După cum am demonstrat mai sus, Victor Ponta nu este nici prost şi nici inabil. Câtă vreme a vrut să respecte linia roşie din jurul Justiţiei, a făcut-o. Şi a făcut-o atât de convingător încât şi americanii, şi europenii s-au plecat în faţa dorinţei sale fierbinţi de a numi o nulitate în fruntea Parchetului General. Aşa cum s-au plecat şi în faţa dorinţei lui de a da de pământ cu Papici. I-au cerut doar să accepte un înlocuitor desemnat de Kovesi.
Nu ţine nici explicaţia că acum a intrat şi mai rău cu bocancii în Justiţie din cauză că baronii îl ameninţă că nu îl vor susţine în campanie. Dacă asta era explicaţia, încerca o negociere cu ei. Umbla mai fin. Încerca să schimbe alte legi, mult mai puţin vizibile. Le dădea ceva, dar nu totul, brutal, printr-un gest de sfidare publică.
Sau dacă într-adevăr nu avea de ales, se folosea de scandalul iscat pentru a le spune baronilor, după cum bănuia şi Crin Antonescu, că a încercat să-i ajute, dar nu i-a ieşit – „(…) Chiar şi un eşec, o anulare sub presiunea legii, îi dă cel puţin lui Victor şanse sau posibilitatea de a spune: Domnilor, aţi văzut, am făcut tot ce s-a putut…“.
Dacă asta ar fi fost strategia lui, după demonstraţia făcută de dragul baronilor, că a încercat să-i ajute dar nu i-a ieşit, ar fi trebuit să urmeze îmblânzirea vocilor critice externe, explicaţii în cerc restrâns că totul a fost doar o regie pentru a mai scăpa de presiunea penalilor din partide.
Nici vorbă de aşa ceva. Atacul la adresa Ambasadei SUA a venit parcă înadins pentru a pune paie pe foc, pentru a tăia orice şansă de a le recâştiga încrederea. Acum nu mai există nici un dialog. Relaţiile, şi nu doar cu administraţia americană, sunt mai îngheţate decât au fost vara trecută. Încă o dată, Ponta, singur sau folosindu-se de cei ce l-au ajutat de nenumărate ori să iasă cu faţa curată, ştia exact ce are de făcut pentru a drege busuiocul.
A ales să lase fisura să se adâncească, fiind perfect conştient că şansele sale de a deveni preşedinte sub tirul zilnic al lui Traian Băsescu şi fără nici un sprijin occidental sunt zero. De aceea, oricât ar părea de neverosimil, singura explicaţie care stă în picioare este că Ponta s-a decis să îşi saboteze singur candidatura la prezidenţiale. Cum? Alegând să o sacrifice de dragul întăririi poziţiei sale în partid.
A vrut, probabil, să împuşte trei iepuri dintr-o lovitură. Să îşi mulţumească activul mafiot de partid cu un pachet de imunităţi cum nu s-a mai pomenit undeva în lume, să-i facă lui Adrian Năstase un cadou mai frumos decât un fular şi să scape, în sfârşit, de presiunile celor ce îl pregătesc de mai bine de un an pentru Cotroceni.
Mişcarea nu vine chiar ca o surpriză. Este de notorietate că Victor Ponta a fost reticent la planul apropiaţilor săi. Dorinţa sa este să rămână premier. Iar dacă mai avea nevoie de o confirmare că ar trebui să încerce altă dată să ajungă preşedinte, ea a venit sub forma unui sondaj de opinie recent care a confirmat ceea ce unii intuiseră deja. După încă un an de guvernare, tocat mărunt de Traian Băsescu, dar mai ales de consecinţele politicilor sale economice, şansele de a câştiga îi vor scădea dramatic.
Iar dacă tot nu îşi doreşte încă să ajungă preşedinte şi oricum şansele îi scad pe zi ce trece, de ce să nu câştige altceva? Aplanarea unui conflict intern care riscă să-l coste poziţia de lider de partid, de exemplu.
Eliberat de obligaţia de a-şi clădi o susţinere externă solidă, vitală în cazul unei candidaturi prezidenţiale, ce are de pierdut reconciliindu-se cu baronii? Ce mai poate pierde ajutându-i să dea lovitura mult aşteptată împotriva DNA şi ANI? De ce să nu fie acelaşi tip de şef ca Năstase şi Iliescu, care au domnit necontestaţi de propriul partid, ba chiar adulaţi pentru toleranţa lor faţă de modul în care subalternii îşi făceau averile?
Aparent, alegerea lui Victor Ponta este câştigătoare. Îi va lua faţa lui Dragnea (aţi remarcat, că el, tocmai el, tătucul baronilor PSD, este absent din această poveste?!), îl va bate cu propriile arme şi va controla partidul fără rival.
Eroarea de calcul se va vedea, însă, în curând. Preţul pe care îl va plăti pentru alianţa sa cu penalii României, asumată prin lovitura dată în „marţea neagră“, va fi mai mare decât abandonarea candidaturii, oricum nedorite, la prezidenţiale. Mulţi dintre cei ce l-au susţinut se simt trădaţi de el şi nu îl vor ierta uşor.
Pe de altă parte, ieşirea din cursa pentru Cotroceni va da startul unei competiţii acerbe în PSD pentru desemnarea unui candidat. Ferocitatea luptelor interne din acest partid va ieşi din nou la iveală, iar rezultatul lor conţine o mare doză de imprevizibil, de care Victor Ponta se va putea proteja doar până la un punct.
Există şi două veşti bune.
Prima, şefii de instituţii din zona justiţiei şi a integrităţii au demonstrat că rămân pe poziţii şi că fac echipă bună atunci când vine vorba de apărarea prerogativelor şi a independenţei instituţiilor pe care le conduc.
Doi, dacă Victor Ponta nu cedează presiunilor celor ce îl vor mort-copt la Cotroceni, ieşirea sa din cursă va relansa competiţia şi va da şanse de victorie unui candidat care să nu vorbească despre statul de drept, despre democraţie, despre moralitate, despre independenţa justiţiei fără să creadă în ele şi care va avea şi forţa de a lupta cu toţi cei pe care Parlamentul României a încercat să-i pună deasupra legii.
