Războiul pentru sau împotriva supraaccizei de 50 de bani pe litrul de combustibil, în care se confruntă preşedintele Traian Băsescu şi Victor Ponta, nu este doar un exerciţiu de precampanie electorală, iar preocuparea celor doi de a strânge capital electoral este secundară.
Miza sa, miza bugetului pe 2014, în general, stă în suma de bani pe care USL va reuşi să o aspire din buzunarele noastre pentru a-şi finanţa luptele politice de anul viitor, cu ajutorul creşterilor de taxe percepute afacerilor private şi care se vor traduce în creşteri de preţuri.
În funcţie de numărul de zerouri pe care îl va avea în coadă, cota prăduită din banul public ar putea tranşa înainte de termen cine va conduce România în următorul deceniu şi poate chiar dincolo de acest orizont. De acolo vin înverşunarea premierului de a cadorisi ministerele PSD cu sume suplimentare consistente, dar şi opoziţia furibundă a preşedintelui.
Aparent, nici o noutate. Traian Băsescu a spus deja, cu subiect şi predicat, că banii de campanie sunt motivul real pentru care Victor Ponta îşi asumă o măsură atât de nepopulară cum este creşterea preţurilor la carburanţi. Ce nu a spus răspicat preşedintele, însă, este că riscul ca doar banii negri să decidă învingătorii de anul viitor este maxim, iar şansele sale de a împiedica victoria unei maşinării care va putea cumpăra cam tot şi cam pe oricine îi stă în cale se vor apropia de zero.
Fondurile colectate din supraacciza la combustibil, dar şi din impozitul pe construcţiile speciale, celebra „taxă pe stâlpi“, vor creşte într-atât de mult puterea PSD-ului, în special, de a-şi cumpăra susţinere politică încât orice armă politică legitimă care, în condiţii de şanse egale, ar putea să o contracareze va fi în bună măsură anihilată de complicităţile generate de banii deturnaţi şi redistribuiţi.
Contextul este perfect pentru PSD. Suntem după mai mult de cinci ani de criză şi nu există segment al societăţii care să nu se simtă vlăguit de lipsa cronică de resurse.
Dacă în 2008 Guvernul Tăriceanu a avut nevoie de multe miliarde de euro ca să stingă foamea de pomeni electorale a propriului aparat de partid, dar şi a PSD-ului, susţinătorul său în Parlament, fără de care nu ar mai fi existat de mult un guvern Tăriceanu, astăzi performanţa poate fi cu mult depăşită cu un sfert din banii cheltuiţi atunci. Iar PSD are toate şansele să pună mâna pe aceşti bani.
În primul rând, trebuie remarcat că actuala putere este extrem de eficientă atunci când vine vorba de propriile interese vitale. Nu a recurs la creşteri de impozite şi taxe pentru cetăţeni nu din grijă pentru ei şi nici măcar din calcul electoral. De altfel, îşi asumă o pierdere de imagine consistentă prin creşterea preţurilor la carburanţi, ceea ce confirmă că nu goana după voturi a contat în luarea deciziei.
S-a orientat către combustibili şi „construcţii speciale“ pentru că de acolo poate şi colecta ceea ce impozitează mai drastic. După ce justiţia a dat iama în câteva mari reţele de contrabandă cu produse petroliere, nivelul colectării taxelor s-a îmbunătăţit spectaculos. Marile companii din domeniu, care controlează o cotă mare din piaţă şi nu îşi permit haiducia reţelei Racz, au devenit unii dintre cei mai disciplinaţi furnizori de taxe şi accize ai statului.
Guvernul a ales combustibilii pentru a fi supraaccizaţi pentru a tăia, practic, orice şansă ca românii să se poată sustrage acestui surplus de impozit pe care ei îl vor plăti la pompă, şi nu companiile petroliere din profitul lor. Şi nu se pot sustrage deoarece aproape fiecare familie are câte o maşină, iar cele ce nu au vor plăti supraacciza când vor achita preţurile crescute la produsele de bază.
Al doilea motiv – companiile petroliere sunt mai eficiente la colectare decât ANAF, ceea ce înseamnă că aproape toate veniturile preconizate vor şi ajunge la Trezorerie şi, ulterior, în mâna lui Liviu Dragnea şi a altor miniştri, şi nu vor rămâne pe hârtie, cum se întâmplă cu TVA. Din acest punct de vedere, va fi probabil cel mai „democratic“ impozit din România. Ne va lovi pe toţi aproape la fel. Este un soi de taxă pe respirat.
Dar arma secretă a PSD-ului nu este acciza la carburanţi, ci „taxa pe stâlpi“. În timp ce prima este uşor de estimat, deoarece se ştiu destul de precis veniturile obţinute din vânzările „la pompă“, „taxa pe stâlpi“ este ceva absolut nou şi de aceea nu există previziuni care să poată fi luate în calcul cu un grad mare de certitudine. De aceea în buget au fost prinse doar 500 milioane de lei, deşi ministrul de Finanţe declara senin că „veniturile colectate sunt (adică, vor fi – n.m.) undeva la dublul sumei care a fost estimată“.
Dar, în timp ce Daniel Chiţoiu spune că se aşteaptă, în realitate, la un miliard de lei venituri din această taxă, mai mulţi executivi din cadrul unor mari companii spun că încasările totale ar putea fi şi de zece ori mai mari. Iar ca argumente au adus propriile estimări în privinţa taxelor pe care companiile lor le vor plăti. Doar una dintre acestea şi-a bugetat o cheltuială de 100 milioane de lei, anul viitor, pentru „taxa pe stâlpi“.
Dacă luăm o variantă de mijloc între estimarea „realistă“ a lui Chiţoiu şi cea a oamenilor care vor plăti efectiv această taxă, rezultă aproape un miliard de euro pe care statul îl va încasa suplimentar în 2014. Şi care va ajunge, în mare măsură, în mâinile marilor coordonatori ai campaniei USL. De fapt, şi aici este cheia, în mâinile şefilor de campanie ai PSD, pentru că şansele sunt aproape nule ca USL să rămână intactă până în momentul redistribuirii banilor „picaţi din cer“ în urma unei colectări miraculoase şi nemaiîntâlnite în istoria statului român.
Ce va mai putea face Traian Băsescu împotriva unui PSD care va avea de cheltuit în campaniile de anul viitor câteva miliarde de euro, dacă includem şi rezervele bune de prăduit din bugetele existente şi în prezent la dispoziţia ministerelor? Destul de puţin, dacă ţinem cont şi că omul pe care îl va desemna ca succesor şi pe care ne va recomanda să-l votăm va intra, oricum, destul de târziu într-o luptă electorală pentru care Victor Ponta şi Crin Antonescu se pregătesc de multă vreme.
De aceea, nu va ceda uşor în lupta pentru buget. Şi nu va ezita să folosească absolut toate mijloacele pe care le mai are la îndemână, inclusiv sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a împiedica creşterea decalajului de resurse pe care Ponta şi omul său le vor avea la dispoziţie în confruntarea de anul viitor. Dacă acest decalaj depăşeşte un prag critic, jocul s-ar putea încheia înainte ca, formal, să înceapă.
La rândul lor, perfect conştienţi de importanţa războiului economic şi de îndârjirea preşedintelui, liderii PSD nu se vor da în lături de la nimic pentru a-l bloca pe Traian Băsescu. Comisia pentru anchetarea afacerii cu pământ a fiicei sale este doar începutul.
Anchetele care au demarat împotriva funcţionarilor din ministerul condus ani buni de Elena Udrea, dar şi din alte instituţii, anunţă că oamenii din cercul intim al preşedintelui nu se mai bucură de imunitatea care le-a fost acordată ani de zile. În acest punct se va închide, de fapt, pactul de coabitare, moment în care ambele tabere vor fi dezlegate pentru a folosi orice armă doresc pentru a-şi nimici adversarul.
Singura necunoscută este poziţia Statelor Unite ale Americii, ţară care adesea a jucat, secondată de Marea Britanie, dar şi de alte ţări europene, rolul de arbitru principal în disputele politice interne. Mai precis, oficialii de la Washington şi reprezentanţii lor de la Bucureşti au trasat acele linii roşii pe care au trebuit să le respecte toţi politicienii dornici să se afle într-un dialog cu această ţară extrem de puternică şi deosebit de interesată de România în ultimii zece ani.
Unul dintre motivele pentru care Traian Băsescu s-a bucurat de-a lungul anilor de preţuirea şi de sprijinul SUA constă tocmai în faptul că a respectat cu stricteţe aceste linii roşii. Cel mai important, a apărat instituţiile vitale de asaltul politicienilor, a dat o libertate fără precedent celor ce le conduc şi chiar şi atunci când şi-a făcut jocurile dâmboviţene a avut grijă ca ele să nu pună în pericol statul de drept.
Poziţia Statelor Unite faţă de cei ce se vor confrunta anul viitor în alegerile prezidenţiale va avea ca principal criteriu voinţa, dar mai ales puterea de a respecta liniile roşii trasate, în interesul României şi al parteneriatului strategic dintre cele două ţări, de-a lungul principalelor obiective de dezvoltare a statului de drept, a justiţiei, a democraţiei în general.
Din acest punct de vedere, indiferent cine va candida din partea PSD, cu foarte puţine excepţii, pleacă în luptă cu un handicap. Şi nu atât din cauza istoriei acestui partid, cât a faptului că instinctele sale de dominare absolută a României au rămas la fel de intacte ca pe vremea când se numea PCR. Implicit, profilul de candidat care se potriveşte aşteptărilor partenerilor americani şi europeni este cel al unui om care poate ţine piept mafioţilor din propriul partid şi care le poate trasa, la rândul său, o hartă de linii roşii în interiorul căreia au voie să se mişte şi a cărei ignorare o vor plăti scump.
Adică, un lider suficient de abil şi puternic ca să fi fost în stare, anul trecut, să îşi oprească partidul de la suspendarea preşedintelui, care nu ar fi încercat să impună ca procurori-şefi la Secţia I a DNA oameni obedienţi şi care nu ar accepta să pună noi biruri pentru a-şi finanţa campania electorală.
Un viitor preşedinte stăpân pe el, care să poată ţine în frâu instinctele antidemocratice din propriul partid, este cu atât mai necesar cu cât PSD va fi, în continuare, extrem de puternic. Un partid dominant, cuplat cu un preşedinte slab, care va tolera din neputinţă abuzurile şi corupţia endemică, ar fi o combinaţie nefastă. Ne-ar întoarce înapoi la anii de mizerie ai lui Ion Iliescu.
Statele Unite sunt cât se poate de conştiente de acest risc, după cum sunt conştiente şi de faptul că Traian Băsescu nu va mai candida anul viitor, nu are încă un candidat pe care să-l susţină public şi nu are nici sprijinul vreunui partid. Ceea ce înseamnă că, întocmai ca fiecare dintre noi, este foarte posibil să ajungă să aibă de ales între două rele.
Ceea ce complică şi mai tare lucrurile este că, într-o situaţie de acest tip, alegerile lor ar putea fi, ca şi ale noastre, unele pe bază de proxy.
Adică să îşi manifeste sprijinul, discret, pentru Victor Ponta, de exemplu, deoarece au încredere deplină în unii dintre oamenii care îl susţin pe acesta, sau pentru cel recomandat de Traian Băsescu, nu pentru că ar fi opţiunea ideală, ci tocmai pentru că „garantează“ pentru el actualul preşedinte. Şi într-o variantă, şi în cealaltă, întrebarea este: ce garanţii oferă cele două tabere că îl pot ajuta sau împiedica, în caz de extremă gravitate, pe viitorul preşedinte să respecte sau să nu treacă liniile roşii? Se poate conduce o ţară, măcar şi temporar, pentru început, prin proxy? Sigur, de rege încoronat sub tutela unei regenţe s-a mai auzit, dar de un preşedinte nu!
Faptul că Washingtonul tot nu are încă un ambasador la Bucureşti nu este deloc de natură să ne liniştească. Din contră, pare un semn că şi cea mai mare putere a lumii a cam obosit să facă pe diriginta într-o clasă de elevi recalcitranţi. Cu toate acestea, cu sau fără ambasador, tot va avea un cuvânt de spus în disputele politice ce vor ajunge la apogeu anul viitor. Ceea ce se va întâmpla în perioada care a rămas va cântări decisiv.
Dacă ambele centre de putere vor rămâne, aşa cum pare acum, la varianta de administrare prezidenţială prin proxy, atunci amândouă vor trebui să demonstreze, cu fapte, că îşi pot duce regenţa până la capăt. Adică, îşi pot impune veto-ul asupra deciziilor celor pe care îi vor arunca în arenă, atunci când situaţia poate scăpa de sub control.
În cazul PSD-ului, va conta enorm care va fi linia dincolo de care se vor lăsa convinşi să nu treacă în încercarea de a-l anihila politic pe Traian Băsescu. În cazul lui Traian Băsescu, va cântări decisiv abilitatea sa de a face un tandem convingător cu un alt politician, care va fi interfaţa sa în alegeri.
În primul caz, testul îl vor da cei ce garantează pentru Victor Ponta. Dacă vor eşua în a preveni o situaţie similară cu cea de la DNA, este limpede că şansele de a ţine sub control PSD-ul, după ce baronii se vor trezi că deţin din nou puterea absolută, sunt mici.
În al doilea caz, testul îl dă preşedintele. Dacă el va duce toată campania, iar un secund timid şi docil îi va ţine isonul, este limpede că tandemul e o himeră. S-a văzut deja în cazul lui Emil Boc care sunt limitele unei astfel de aşa-zise cooperări. Iar dacă în formula preşedinte-premier ierarhia mai permitea o oarecare suprapunere de roluri, invers este exclus.
Evident, şi pentru noi, şi pentru toţi cei ce ne doresc binele, ideal ar fi să avem de ales între candidaţi autentici, nu între proxy-uri, care înţeleg singuri de ce este important să nu depăşim acele linii roşii pe care ni le dictează interesul naţional. Şi tot ideal ar fi şi ca acel candidat care va simţi că nu mai este în graţiile partenerilor occidentali să nu dea fuga pentru a căuta sprijin la Moscova sau la Beijing.
ACTUALIZARE: După lovitura furibundă pe care majoritatea USL a dat-o, marţi, principalelor instituţii anticorupţie din România, DNA şi ANI, create şi susţinute cu înverşunare, de-a lungul timpul, de administraţia americană, răspunsul la întrebarea din titlu nu poate fi decât unul singur: în nici un caz pe a lui Ponta!
