Vestea că preşedintele ia în calcul ocuparea funcţiei de prim-ministru după încheierea mandatului prezidenţial a împărţit în două tabăra susţinătorilor dreptei. Deşi mulţi oameni care au votat cel puţin o dată pentru alegerea lui Traian Băsescu ca primar, preşedinte şi împotriva demiterii sale au reacţionat entuziast, susţinând că preşedintele este prea tânăr pentru a renunţa la funcţiile executive şi că ţara are nevoie de competenţa sa, mulţi sunt şi cei ce se simt dezamăgiţi de o asemenea perspectivă.
Primul tip de reacţie era previzibil; cel de-al doilea, mai puţin. Resorturile raţionale şi emoţionale ale ambelor poziţionări au însă un numitor comun: lipsa de alternativă la Traian Băsescu. Diferenţa o fac soluţiile pe care unii şi alţii le văd ca rezolvare.
Primii cred că absenţa, cel puţin deocamdată, a unui candidat la preşedinţie cu şanse certe de a câştiga bătălia cu Victor Ponta şi Crin Antonescu reclamă rămânerea în arenă a lui Traian Băsescu. Potrivit lor, cel pe care preşedintele îl va recomanda ca succesor ar avea mai multe şanse de victorie cu „mentorul“ alături, umăr la umăr într-o bătălie care se anunţă crâncenă.
Din reacţiile publice şi din sutele de comentarii postate pe diversele forumuri de dezbateri reiese că majoritatea celor cărora nu le surâde ideea unei campanii prezidenţiale purtate mai degrabă sub flamura „Băsescu-premier“, decât pentru Boc, Ungureanu sau Predoiu preşedinte, nu au o problemă cu Traian Băsescu. Şi nici cu o realitate statistică din care ar reieşi că lumea s-a săturat atât de mult de actualul preşedinte încât nu l-ar vrea în ruptul capului alţi patru ani la Palatul Victoria, ceea ce ar însemna că o cursă electorală în tandem cu Băsescu mai degrabă i-ar dăuna candidatului pentru Cotroceni.
Cei ce critică strategia „Băsescu-premier“ o fac în primul rând pentru că reprezintă un compromis. Un nou compromis. Recunosc că e o mare problemă că în jurul preşedintelui nu a crescut cineva suficient de puternic şi abil ca să preia ştafeta de la acesta, dar nici nu vor ca rezolvarea ei să fie, din nou, amânată.
Pentru că o cursă prezidenţială purtată sub deviza „Băsescu-premier“ este, de fapt, o recunoaştere a neputinţei – „Ştim că nu avem pe cineva suficient de bun ca să-i bată pe Ponta şi Antonescu, dar acest semicandidat o să crească după ce o să ajungă la Cotroceni. Până atunci, şi el, şi voi, şi noi ne bazăm tot pe Traian Băsescu, care, cu bune şi rele, o să ţină cârma dreaptă“.
Dar este şi o mare minciună. O ţară nu poate sta într-un singur om. După cum s-a şi văzut. Schimbările iniţiate de Traian Băsescu au reuşit doar acolo unde a avut ca parteneri oameni suficient de puternici cu care să facă echipă. Care i-au preluat iniţiativele bune, care s-au folosit cu cap de protecţia pe care le-a asigurat-o, dar care au ştiut şi să-i ţină piept atunci când a trebuit. Care nu s-au lăsat copleşiţi de personalitatea sa, care nu s-au mulţumit cu rolul de executanţi şi care şi-au urmat şi propria viziune. Este cazul multor parteneri din fruntea instituţiilor şi nu este cazul celor alături de care a condus PDL. Primul proiect, reforma instituţiilor, i-a reuşit destul de bine, având în vedere condiţiile date; al doilea este la un pas de eşecul definitiv.
Ideea cu „Băsescu-premier“ sună prost nu pentru că preşedintele nu ar putea fi un premier foarte bun, ci pentru că semnalează abandonul în faţa unui eşec – neputinţa preşedintelui şi a colaboratorilor săi de a reforma, în trecut, PDL, dublată acum de neputinţa de a construi noi forţe politice de anvergură.
Dacă preşedintele şi oamenii săi ar fi reuşit în anul şi jumătate cât s-a scurs de la pierderea puterii să capitalizeze nemulţumirea crescândă faţă de USL, atacul teribil asupra democraţiei din vara lui 2012 şi eşecurile Guvernului Ponta, astăzi nu ar fi fost în impas.
Cu unul sau două partide care să se apropie, chiar şi împreună, de cota PDL-ului, politicianul promovat de Traian Băsescu şi susţinut, în final, de toate forţele de dreapta ar fi avut şanse reale de a bloca din nou preluarea preşedinţiei de către PSD. De la procentele mici ale Mişcării Populare şi ale Forţei Civice pleacă toată problema. Acest handicap face ca un candidat „al dreptei“ să aibă, în momentul de faţă şansa a treia la prezidenţiale. Şi nu poate fi surmontat prin artificii, ci prin soluţii serioase.
Există două variante de rezolvare. Prima ar fi ca unul dintre oamenii preşedintelui să preia din nou controlul asupra PDL. În acest fel s-ar rezolva problema candidatului unic, dar ar exista şi o şansă ca, prin mazilirea lui Vasile Blaga şi dinamizarea partidului, intenţia de vot să depăşească nivelul de 18%, unde s-a blocat de ceva vreme încoace.
Uşor de zis, greu de făcut. Dacă ar fi fost atât de simplu, Elena Udrea nu ar fi pierdut alegerile interne. Iar timpul nu a trecut în defavoarea lui Vasile Blaga, după cum se credea iniţial. Motivul? Este deja evident că fostul om de încredere al lui Traian Băsescu a bătut palma cu PSD-ul pentru a împiedica exact obiectivul candidaturii unice din partea forţelor de dreapta. Rolul strategic pe care îl joacă i-a adus o susţinere subterană redutabilă, care a contribuit din plin la câştigarea şefiei PDL şi care ar putea zădărnici încercările preşedintelui de a-şi lua revanşa.
A doua soluţie este ca Partidul Mişcarea Populară şi Forţa Civică, recent fuzionate, să crească pe măsura bazinului electoral reprezentat de alegătorii nemulţumiţi de actuala clasă politică, în ansamblul ei. Pe lângă toate greutăţile pe care le presupune un început de drum, un partid nou are o şansă imensă de a demonstra că există şi un alt tip de a face politică. Din păcate, până în clipa de faţă, nici PMP, nici FC nu au valorificat cum trebuie oportunitatea.
Nici fuziunea nu va aduce nimic nou dacă liderii ambelor formaţiuni nu vor înţelege că depind prea mult de Traian Băsescu. În particular, toţi oamenii de calitate care s-au înrolat în ele admit că este nevoie de o reevaluare a aşteptărilor pe care trebuie să le aibă de la preşedinte. În practică, nu reuşesc să depăşească acest obstacol, care aproape că a devenit un complex de dependenţă.
Şi nu din cauză că Traian Băsescu i-ar sufoca, ci pentru că ei fac prea puţin în a-şi găsi o identitate politică proprie, care să rezoneze cu cea a mentorului lor, dar care să fie totuşi diferită, mai apropiată de aşteptările unui electorat care a evoluat din 2004 încoace. Se uită cu admiraţie la preşedinte, dar nu par nici dornici, nici dispuşi să îşi pună mintea şi timpul la bătaie pentru a-i călca pe urme.
Este şocant cum oameni inteligenţi precum Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Preda, Teodor Baconschi şi mulţi alţii sunt aproape absenţi din dezbaterile pe marile teme contencioase ale zilei – Roşia Montană, gazele de şist, câinii fără stăpân etc. Chiar îşi imaginează că a da cinci comunicate de presă pe zi şi a face o conferinţă de presă pe săptămână înseamnă a fi prezent în viaţa publică?
Dacă vor ca ei şi partidul lor să crească trebuie să fie activi 24 de ore din 24. Nu ar trebui să treacă nici o zi fără o apariţie la un talk-show de seară. Dacă ar fi studiat ce ratinguri făceau emisiunile despre câinii fără stăpân în săptămânile care au urmat uciderii lui Ionuţ ar fi realizat cât de important este să-şi prezinte propria soluţie de rezolvare a problemei.
Li se par astfel de subiecte prea frivole? Dacă da, atunci îşi pierd vremea în politică pentru că nu o să facă niciodată performanţă. Nu poţi să conduci o ţară cu o mână şi cu cealaltă să te ţii de nas. Li se par moderatorii şi ceilalţi invitaţi prea agresivi şi superficiali pentru nivelul lor? Aşa este, dar dacă nu ai stomac să înfrunţi agresivitatea şi prostia într-un platou de televiziune, cum vei putea lupta cu un sistem administrativ ce trebuie schimbat din temelii şi care se va urca pe tine la primul semn că vrei să-i strici tihna?
Teama de confruntare directă, în faţa unei camere video, este unul dintre primele obstacole pe care trebuie să le depăşească cei ce încă stau ascunşi sub pulpana lui Băsescu. Pentru că acesta nu ar fi ajuns acolo unde e azi dacă nu demonstra că este puternic şi într-un platou de televiziune.
Unele dintre cele mai importante bătălii din cariera politică acolo le-a câştigat. Însă nu ar fi putut să-l domine pe Adrian Năstase în confruntarea finală, din decembrie 2004, dacă înainte nu ar fi participat de zeci şi sute de ori la emisiuni dintre cele mai frivole, răspunzând la tot felul de acuzaţii şi certându-se cu invitaţi care habar nu aveau despre ce vorbesc.
Ce nu te omoară te întăreşte! Poate ar trebui să-şi amintească de asta marii intelectuali ai dreptei atunci când refuză invitaţii la emisiuni la care se uită milioane de oameni, în loc să-şi ascundă frica minţindu-se că nu e de nasul lor să se ducă la nu ştiu ce televiziune ori moderator, sau alături de personaje de circ.
Iar dacă au o problemă reală cu camerele video sau îi îngrozeşte propria lipsă de carismă şi sunt terifiaţi că o ţară întreagă îi va vedea cum transpiră abundent când li se pune o întrebare incomodă, să pună mâna să se vindece de fobie.
Pentru că nu mai există loc în lume, în ziua de azi, unde un politician poate ajunge la putere fără să fie prezent şi la televizor. Iar dacă au putut toci la istorie ani de-a rândul, pot toci şi la vorbire în public sau în faţa camerei. Există profesori renumiţi în lumea asta care pot învăţa şi un adolescent miop să treacă dincolo de televizor drept Rudolph Valentino. Cu o singură condiţie. Să vrea!
Evitarea dezbaterilor televizate pe temele controversate poate ascunde o problemă de inhibiţie, dar poate şi una mult mai gravă – elita noastră de dreapta nu ştie ce să spună. Pentru că nu are un punct de vedere documentat şi în consonanţă cu valorile şi principiile pentru care militează, sau pentru că nu vrea să se bage, sperând că toată lumea va huidui puterea şi ei vor câştiga din postura de spectatori, fără să-şi asume vreun risc.
Dacă aceasta este explicaţia lipsei lor de vizibilitate, înseamnă că toţi cei ce speră la apariţia unei alternative politice serioase la PSD, PNL, PDL şi UDMR sunt nişte naivi. Nu există nici o şansă ca milioanele de români care au luciditatea de a realiza ce fabrici de minciuni şi corupţie sunt marile partide să fie convinşi să iasă din nou la vot fără dovezi palpabile că o nouă grupare politică vrea şi ştie cum să schimbe lucrurile. Iar aceşti oameni nu pot fi aburiţi cu comunicate de presă şi CV-uri pompoase.
Ce înseamnă dovezi palpabile? Un singur exemplu: atât în Mişcarea Populară, cât şi la Forţa Civică sunt mai mulţi foşti miniştri. Ba chiar şi un fost premier! Bugetul populist al USL putea fi un bun prilej de a demonstra, cu cifre, că există o alternativă de redistribuire a veniturilor care să permită un nivel decent de investiţii, ba poate chiar şi mici creşteri salariale şi de pensii.
Tot ce trebuiau să facă liderii celor două partide era să ceară colegilor să îşi folosească experienţa guvernamentală şi să demonstreze că există pentru fiecare minister zece puncte de unde se pot tăia cheltuieli inutile sau exagerate, astfel încât să creeze un disponibil de resurse ce putea fi realocat proiectelor pentru care nu exista finanţare suficientă. Imposibil? Bineînţeles că nu. Ce ministru nu ştie care sunt zonele unde se risipesc bani?
Evident, dacă aceste soluţii concrete erau puse într-un comunicat de presă şi cu asta gata, misiune îndeplinită, demersul era pe trei sferturi ratat. Ele trebuiau comunicate în masă. Zi de zi, pe tot parcursul dezbaterilor din Parlament. În emisiuni, de fiecare dată când pesediştii şi peneliştii declară, trişti, că nu sunt bani suficienţi, dar şi în întâlniri directe cu sindicatele, cu asociaţiile profesionale, cu firmele, cu toţi cei afectaţi de modul în care statul cheltuieşte banii noştri.
Iar acesta este doar un exemplu. O abordare similară ar trebui folosită şi în chestiunile Roşia Montană, gazele de şist şi în toate celelalte subiecte controversate. Cu cât este mai controversat, cu atât trebuie comunicat mai intens, deoarece tema face audienţă. Ocolirea ei este cea mai mare eroare. Înjurăturile la adresa Guvernului Ponta nu se transformă în puncte pentru Mişcarea Populară şi Forţa Civică dacă nu există şi aplauze pentru soluţiile alternative propuse.
Este adevărat, însă, că o astfel de opoziţie presupune nu doar lungi discuţii sterile şi lovituri pe sub masă pentru cine intră sau iese din graţiile preşedintelui. Presupune şi multă muncă de coordonare, idei şi mai ales iniţiativă. Spirit proactiv. Interes real pentru ce se întâmplă cu această ţară.
Dacă oamenii preşedintelui nu se apucă de treabă, nu devin o prezenţă publică, nu se individualizează, nu încep să lupte cu adevărat pentru idealurile lor şi nu contrapun promisiunilor şi faptelor puterii idei şi proiecte concrete, nu vor fi niciodată o forţă politică. Românii îi vor privi în continuare ca pe un departament auxiliar al lui Traian Băsescu.
Iar tot ce vor putea spera este ca „şefu“ să îl zdrobească pe Blaga, după care să se reîntoarcă în PDL, sub lozinca reunificării dreptei. Pentru că proiectul „Băsescu-premier“ nu are nici o şansă de reuşită şi va muri ca un truc ieftin dacă ei nu îşi fac treaba, dacă nu îi devin parteneri autentici şi nu îşi câştigă singuri locul în politică.
