Celor ce privesc cu pesimism viitorul României, convinşi că nu vom reuşi să ne extragem din subdezvoltare în viitorul previzibil, rezultatul alegerilor locale de duminică le va fi confirmat cu vârf şi îndesat previziunile sumbre.
Indiferent dacă USL va lua sub sau peste 50%, indiferent dacă PDL va reuşi să se agaţe de pragul de supravieţuire de 25%, procentele vor demonstra de fapt că modelul politic şi administrativ dezastruos care defineşte puterea în această ţară, indiferent de partidul care o deţine, este mai puternic ca niciodată. Nu dă semne de fisură, nici de transformare şi funcţionează perfect în favoarea unei elite amorale, iresponsabile, obsedate doar de bani şi în detrimentul majorităţii cetăţenilor. Cu toate acestea, există o armă împotriva sa. Iar dacă există un moment optim pentru a o folosi, acesta este momentul votului.
Cele mai elocvente semne ale osificării relaţiilor nefireşti dintre cei ce conduc şi cei ce sunt conduşi se vor vedea în scorurile neverosimile pe care le vor lua, din nou, primarii şi preşedinţii de consilii judeţene din localităţi şi zone care continuă să fie gospodărite mai prost decât acum 100 de ani.
Este suficient să priveşti fotografiile din Bucureştiul interbelic, sau din Sinaia, sau din Constanţa, sau din Herculane, sau din toate localităţile semnificative ale ţării şi să le compari cu tabloul kitsch haotic şi părăginit pe care ni-l oferă astăzi pentru a înţelege cât de mult am regresat în acest timp. Şi asta doar pentru a nu apela la cea mai corectă şi dură comparaţie, cea cu oraşele ţărilor dezvoltate.
Când localităţile României sunt departe nu doar de standardele de civilizaţie ale celor europene, ci chiar şi de propriile performanţe urbanistice de acum 100 de ani, cum pot primari care deja şi-au dat măsura incompetenţei, precum Oprescu, Mazăre, Solomon, Hava şi mulţi alţii, să mai fie cotaţi şi probabil să şi câştige cu procente de peste 50-60%?
Privind tabelul cu sondaje, realizezi că, de fapt, procentul de circumscripţii electorale unde alesul în funcţie îşi va pierde mandatul este nesemnificativ. În marea majoritate a comunelor, oraşelor şi judeţelor, cei ce le conduc vor mai rămâne patru ani în funcţie.
Cine se va uita din afară la statistica rezultatelor exerciţiului democratic de duminică şi nu a călcat niciodată prin România va spune că această ţară chiar este o grădină. Şi nu doar una carpatină, după cum încerca să-i convingă clipul Elenei Udrea. Altfel, cum să-şi explice că, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, românii îşi aleg aceiaşi primari, preşedinţi de consilii judeţene şi consilieri care le-au adus, rar, îmbunătăţiri minimale sau, cel mai adesea, nimic?
Analizată din interior, dilema nu este chiar atât de mare. Iar răspunsul simplu este că, dincolo de ceea ce este trecut în primul etaj al piramidei nevoilor, majoritatea românilor nu îşi doresc mai nimic cu adevărat, ceea ce înseamnă că se mulţumesc cu foarte puţin.
Te umflă râsul când auzi oameni serioşi din Constanţa care declară că da, o fi Radu Mazăre cam zurbagiu şi se îmbracă după ultima modă a proxeneţilor din Copacabana, dar este un foarte bun gospodar. Gospodar după definiţia din care dicţionar? Chiar şi cel mai pârlit oraş de coastă din Grecia arată mai îngrijit decât Constanţa.
Prin ce se vede că oraşul lui Mazăre este cel mai mare port la Marea Neagră? Doar pentru că are cel mai mare număr de prostituate pe cap de marinar? Nu ar fi trebuit totuşi ca renovarea clădirilor istorice să fi fost o prioritate pentru el pentru a merita înnobilarea cu acest cuvânt? Nu ar fi trebuit să se abţină de la a urâţi ceea ce cândva era considerată perla litoralului cu clădiri hidoase, înghesuite una într-alta şi construite fără nici cel mai mic respect pentru estetică? Chiar era nevoie ca alăturarea de culori ţipătoare din vestimentaţia sa să se reflecte şi în faţadele noilor „office-building”-uri?
Pentru a fi votat şi a patra oară nu ar fi trebuit să facă din Mamaia o staţiune modernă, şi nu o damă de consumaţie care străluceşte doar noaptea, când întunericul îi ascunde faţada scorojită? Oare cei ce îl consideră un mare primar au călcat vreodată printr-o staţiune estivală adevărată? Cum îşi explică diferenţa dintre ce văd acasă şi ce experimentează în Franţa, în Italia, în Spania sau, mult mai aproape, în Croaţia şi Bulgaria? Doar prin faptul că acolo trăiesc şi muncesc extratereştri? Iar cei ce îi conduc au nu trei, ci patru antene?
La fel de caraghioasă este şi imaginea de mare edil a lui Oprescu, ctitorul măreţului monument închinat zeului fotbal: Arena Naţională, inegalabilă bijuterie arhitectonică, mostră a geniului de constructor al poporului român (german, de fapt), sfânt lăcaş de adunări înflăcărate şi ciomăgeală între nobilii microbişti.
Oare cei ce l-au înscăunat duminică pe dom’ doctor pentru încă patru ani de domnie asupra Bucureştiului au idee cam ce ar fi trebuit să demonstreze un primar, pe lângă finalizarea unui stadion şi a unui pasaj rutier pentru care alţii au dus greul bătăliei, inclusiv pentru a contracara opoziţia lui Sorin Oprescu, pentru a merita votul lor?
Chiar nu contează că, timp de patru ani, actualul şi viitorul primar nu a fost în stare să termine nici măcar o parcare subterană? Că nu a oprit industria PUZ-urilor pentru clădiri-turn date pe şpăgi grase? Că nu a avansat nici măcar cu un pas în rezolvarea problemei câinilor vagabonzi (Dog Town este totuşi o afacere-cadou pentru fiul său, nu o soluţie autentică)? Că a lăsat de izbelişte marele bulevard care ar fi trebuit să unească Piaţa Victoriei cu Palatul Parlamentului şi multe alte proiecte, printre care şi fantomatica autostradă suspendată?
Se pare că nu. Ca şi în cazurile celorlalţi primari amintiţi mai sus, care nu vor ieşi, probabil, din primării decât cu picioarele înainte sau pentru a ajunge în Guvern sau la Cotroceni, majoritatea alegătorilor se declară mulţumiţi şi fericiţi cu panseluţe, cu câteva străzi pietruite prin centru, cu parcări scobite în trotuare, cu pachete pentru săraci şi cu multe promisiuni găunoase.
Vârstnicii, care constituie grosul armatei lor electorale, nu vor uita niciodată anii din timpul lui Ceauşescu în care străzile erau practic neluminate, în care zăpada asfalta bulevardele din decembrie până în martie, când se interzicea circulaţia pentru maşini personale, autobuzele veneau o dată pe oră, iar ei trebuiau să meargă pe jos, ore în şir, de acasă la slujbă şi înapoi, prin nămeţi.
Nu este de neînţeles de ce pentru acest segment electoral contează enorm faptul că străzile sunt luminate, că autobuzele vin regulat, că gropile au mai dispărut şi că avem chiar şi un stadion nou. Prin comparaţie cu experienţa trecută, a avea un oraş cât de cât funcţional – după standardele lor de civilizaţie şi bunăstare, nu după cele ale contemporanilor din ţări ceva mai norocoase – echivalează cu performanţa unui administrator de geniu. Şi atunci, de ce să nu le ofere recunoştinţa şi gratitudinea lor? De ce să nu-şi dorească să-i mai aibă primari încă 100 de ani de-acum încolo?
După cum scriam în urmă cu patru ani, când aminteam de povestea lui Marion Shepilov Barry Jr, fost primar, timp de 16 ani, în Washington, D.C., perioadă în care capitala SUA a bătut toate recordurile de proastă administrare posibile, tot ce trebuie să facă un politician incompetent şi corupt pentru a mai fi votat încă o dată este să recunoască cu sinceritate, aşa cum a făcut-o el chiar într-un slogan de campanie: „Eu poate nu sunt perfect, dar sunt perfect pentru acest oraş!” . Iar atât timp cât defectele sale nu vor fi cu nimic mai grave decât defectele majorităţii alegătorilor şmecheria va ţine.
Mult mai complicată este problema pentru cetăţenii aflaţi în minoritate. Pe cei ce ştiu cum ar trebui să arate un oraş modern, care au alte standarde de calitate a vieţii şi alte aşteptări de la performanţa instituţiilor locale, toate defectele celor care le conduc îi afectează direct. Ei ştiu foarte bine că hoţiile unui primar sau preşedinte de consiliu judeţean nu reprezintă nişte probleme abstracte şi se cuantifică direct în bani care li se fură lor, personal. Iar incompetenţa acestora se traduce instantaneu în probleme nerezolvate care le fac viaţa mai grea sau mai neplăcută. Care îi costă timp, nervi şi bani.
Deşi aparent minoritarii sunt doar victime, condamnaţi să împartă acelaşi oraş cu oameni care trăiesc într-un alt timp, vina pentru faptul că au ajuns în această situaţie le aparţine în egală măsură. Lor le revine şi responsabilitatea de a ieşi din ea. Iar neacceptarea acestei responsabilităţi este la fel de condamnabilă ca şi ignoranţa celor pe care îi dispreţuiesc.
Oricât de dificilă li s-ar părea misiunea, doar ei sunt cei ce pot forţa ieşirea din paradigma actuală. Nici conducătorii establishment-ului, nici masa de alegători care se mulţumesc cu puţin, nu vor sau nu pot să schimbe starea de fapt. Singurii care pot determina un proces de evoluţie sunt cei ce se sufocă în atmosfera de mediocritate pe care o degajă complicitatea perversă dintre casta hrăpăreaţă şi turmă.
Ideea că impasul în care ne aflăm nu se poate rezolva decât de la sine, în timp, este profund greşită. Dintr-un cerc vicios nu se iese fără un efort considerabil. Vom avea o altă ţară când vom avea alţi alegători. Dar nu vom avea alţi alegători, mai exigenţi cu politicienii, decât după ce majoritatea românilor nu se vor mai mulţumi cu satisfacerea nevoilor primare. Adică, după ce va creşte nivelul de trai.
Problema fundamentală este însă că nivelul de trai nu va creşte dacă nu va exista o reformă a clasei politice. Cât timp structurile politico-mafiote continuă să rămână la putere, indiferent ce nume de partid ar purta, toate resursele României vor continua să curgă spre buzunarele lor, aşa cum s-a întâmplat până acum, şi nu vor alimenta dezvoltarea României. Fără dezvoltare, fără o bunăstare care să fie resimţită până în straturile de bază ale societăţii, cei mai mulţi vor continua să voteze acelaşi profil de maimuţă rapace ca şi în prezent. Şi o vor face şi peste o sută de ani dacă românii care ştiu ce vor şi vor mult nu încep contraofensiva şi nu propun personalităţi autentice.
Ce pot face? Concret – să se coaguleze în asociaţii sau partide care să propună alţi candidaţi decât şarlele simpatice care îi buzunăresc pe cei ce se lasă seduşi de panglicile colorate pe care le scot din gură. Să-i convingă pe votanţii de panglicari să nu se mai lase traşi pe sfoară. Să explice celor din jurul lor de ce omul pe care îl susţin este mai bun. Sau, dacă nu au energie pentru asta, măcar să voteze candidaţii sprijiniţi de oameni cu care se identifică şi care au o şansă cât de mică de a da peste cap lanţul complicităţilor transpartinice.
Chiar dacă nu li se par alegerea ideală, chiar dacă au rezerve faţă de orientarea lor politică, oameni precum Nicuşor Dan, care au dovedit că au energia şi abilitatea de a se lupta cu SISTEMUL, trebuie încurajaţi peste tot în ţară. Indiferent cât de puţini ar fi. Toţi cei ce pot pune o piedică, oricât de mică, moriştii de interese susţinute de politicienii şi de afaceriştii corupţi trebuie sprijiniţi. Inspiraţi de efortul celor ce au intrat duminică în luptă, poate mult mai mulţi oameni făcuţi din acelaşi aluat îşi vor depăşi inhibiţiile şi vor candida în viitor. Victoriile lor, ale rebelilor apăruţi de nicăieri, chiar şi scorurile neaşteptat de bune în raport cu resursele financiare pe care le au la dispoziţie vor avea putere de exemplu. Vor arăta că schimbarea profundă, nu cea de faţadă, este posibilă. Şi dacă s-a putut acum, se va putea şi la parlamentare.
P.S.: Când scriam, anul trecut, despre candidatura lui Silviu Prigoană la Primăria Capitalei şi anticipam că va fi un eşec răsunător, am subestimat cât de mult îi va costa pe democrat-liberali această decizie.
Într-un moment în care, după instalarea Guvernului Ponta, PDL avea nevoie de un mesaj politic de opoziţie puternic, coerent şi credibil, cel mai important candidat al lor în alegerile locale s-a purtat în toate intervenţiile publice ca o curtezană sedusă de portofelul gros al noului stăpân, USL. Aproape că nu a existat dezbatere electorală în care Prigoană să nu-i cânte osanale lui Victor Ponta, să nu-i preţuiască abilităţile politice şi de jurist (!) şi să nu ne amintească de relaţiile sale excelente cu liderii PSD.
Asta a fost strategia PDL pentru a ne convinge să nu votăm candidatul USL? Prin astfel de mesaje şi de candidaţi au crezut liderii săi că îşi pot reface credibilitatea în ochii alegătorilor pe care i-au pierdut în ultimii patru ani? Dacă da, le-a ieşit exact pe dos şi cineva va trebui să plătească pentru asta.
