Biserica Ortodoxă Română este, date fiind circumstanțele istorice, cea mai bine plasată dintre toate Bisericile Surori pentru a demonta un mit păgubos și anti-național conform căruia credința ortodoxă ar fi incompatibilă cu modernitatea occidentală și cu un regim politic liberal. A apăra românitatea și statul român înseamnă a apăra România modernă de amenințarea rusă care este cât se poate de reală și nimeni nu este mai în măsură să facă acest lucru decât Biserica și cel mai nimerit loc să o facă este în Basarabia.
Nu are rost să o ascundem. Biserica Ortodoxă Română este plină de dușmani ai modernității liberale, ai Uniunii Europene și NATO, ai democrației occidentale, ai statului de drept, separației puterilor în stat și drepturilor individuale. Cei mai mulți dintre acești inamici declarați sunt o armată de popi aroganți, corupți și mai ales prost educați. Aceasta nu este o afirmație anti-clericală, de negare a rolului preotului în Biserică, ci o constatare la fața locului. Bisericile noastre sunt pline de preoți fără har cu o spoială de cultură și cu o înțelegere cel puțin limitată a textelor sfinte. Cu cât mai mare ignoranța, cu atât mai agresiv discursul antioccidental și anti-modernitate. Nu puțini sunt cei care se arată mai mult decât încântați de ortodoxismul agresiv rusesc și se declară mari admiratori ai regimului autoritar fascizant al lui Vladimir Putin și dau astfel apă la moară adversarilor Bisericii din partea cealaltă, a moderniștilor bezmetici, trendy și fără repere.
Paradoxal, cele două poziții, aparent antagonice, se întâlnesc. Ambele tabere sunt de acord că ortodoxia este incompatibilă cu valorile occidentale. Pravoslavnicii, în zelul lor ortodoxist, afurisesc Occidentul cum le vine la gură iar moderniștii hip aruncă anatema asupra credinței străvechi, pe care o acuză că trage România înapoi și n-o lasă să se integreze. Și unii și alții sunt de acord cu Alexandr Dugin că popoarele ortodoxe nu au ce căuta în Occident. Primii visează la Uniunea Eurasiatică, ceilalți, la varianta democratică „luminată” a ateismului de stat de tip nord-coreean. Această alăturare de familie ideologică face posibilă alianțe, care altfel, ar putea părea bizare și inexplicabile. Lăsând la o parte corupția, cumpărarea preoților și episcopilor cu fonduri publice de către șefii administrației de stat, care sunt și lideri politici, precum și păcatele trecutului, este contraintuitivă legătura strânsă dintre fostul partid comunist, PSD, și o parte însemnată a reprezentanților Bisericii. Nici un alt partid nu are o legătură mai bună cu Biserica decât PSD în pofida originilor sale într-o ideologie atee și anti-românească. Dacă nu intervenea patriarhul Daniel să-i domolească, era cât pe-aci ca mai mulți ierarhi să arunce antatema asupra celor care ar îndrăzni să voteze cu Iohannis, nu cu Ponta. Așa este explicabil și cum un comunist agresiv cum este Alexis Tsipras să-și găsească legături spirituale cu noul autproclamat campion al ortodoxiei universale (catolice, adică), Vladimir Putin.
Știm că Rusia face din „familia ortodoxă” unul din pilonii propagandei în țări România, Grecia, Cipru, Bulgaria, Serbia, Macedonia și Muntenegru. A făcut-o Dugin, a făcut-o ambasadorul Malginov și o fac din ce în ce mai agresiv agenții și idioții utili ai Moscovei, clerici și mireni. Că Moscova are agenți activi în România, inclusiv în Biserică, dispuși să bată toba pan-ortodoxă ca să destabilizeze orientarea strategică a României spre Occident nu încape nici o îndoială. Problema, dar și ironia, e că România este un caz particular și în acest caz particular a te declara membru al Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să fie, în sine, o declarație de respingere a influenței rusești.
Biserica și-a luat în sarcină să prezerve esența spirituală a românității, dar și să apere identitatea națională a României. Or, cum am mai scris deja, națiunea română s-a născut cu un program anti-rus, dar și modernizator, democratic și, în esența lui liberal. Cu riscul de a le da ideea activiștilor progresiști să declanșeze o campanie împotriva imnului național, la 1848, Revoluția pentru libertate și unitate națională trebuia condusă de „Preoți cu crucea-n frunte! căci oastea e creștină”, împotriva „iataganului” și „cnutei”. Adică a Turciei otomane și a Rusiei. La vremea respectivă, Biserica era profund ostilă modernizării de tip rusesc impusă de regulamentele organice, dar era luată drept aliată de revoluționari pentru o modernizare occidentală, liberală. Altfel spus, România are în același timp, o identitate creștină, liberală și modernă și dacă Biserica Ortodoxă Română dorește să-și afirme rolul de Biserică Națională, atunci este obligată să adere la un proiect modernizator, liberal și profund diferit de cel rusesc.
Proba celor de mai sus este ușor de făcut. În Basarabia, identitatea națională românească este pusă la grea încercare de influența rusească masivă și subversivă, iar românitatea pierde. Dacă există o misiune urgentă a Bisericii în apărarea românității, atunci terenul de luptă este Moldova, unde Mitropolia Basarabiei (românească) este supusă constant presiunilor din partea Mitropoliei Chișinăului (rusească) și a Moscovei și, prin urmare, este obligată, pentru a exista să se opună acesteia din urmă. Din acest punct de vedere poate că Patriarhia ar trebui să ia în considerare ideea ca atunci când un preot se mai trezește ridicând în slăvi Rusia pravoslavnică, pe Putin și mesianismul rus, să-l trimită să-l mărturisească pe Hristos în Basarabia, mai ales în teritoriile istorice din sud, ca să guste puțin din frăția ortodoxă rusească.
Biserica Ortodoxă Română se află în situația fericită în care poate rupe o prejudecată istorică veche și poate afirma că este posibilă o identitate românească și ortodoxă dar ȘI occidentală, liberală și modernă. De aceea, nu este și nici nu poate fi o agentură rusească în România. Poate fi însă un factor de înnoire și reafirmare națională dacă dorește să se înnoiască la rândul ei.