Demnitarii români se află zilele acestea în faţa unuia dintre cele mai importante examene naţionale. Subiectul – nesimţirea. Întrebarea – ce facem, ne lepădăm de ea sau, din contră, o sporim?
Ieri, o parte din aceşti demnitari, anume senatorii jurişti şi cei din Comisia pentru drepturile omului, au ales că mai bine ar fi să o cultive cu şi mai mult nesaţ. Alţii, cu siguranţă, au aplaudat momentul, dar nu la televizor, căci nu dă bine, ci în intimitate, cu alţi colegi, rude, prieteni, afacerişti care îi ghidonează în goana după contractele cu statul falimentar. Toate acestea s-au întâmplat ieri. Adică într-o zi în care România îşi accentua intrarea în vrie socială, prin anunţurile din minut în minut privind sacrificiile sociale care urmează de la 1 iunie. Aşa au ales respectivii parlamentari, ca într-o asemenea zi să mai aplice un uppercut Legii ANI, aflată oricum în comă constituţională. La propunerea senatorului UDMR Gyorgy Frunda, membrii celor două comisii au decis, cu majoritate de voturi, că poporul nu are dreptul să numere nici bijuteriile, nici colecţiile de artă ale demnitarilor şi ale altor categorii vizate de declararea averilor dacă aceste bunuri depăşesc 5.000 de euro. Tot la iniţiativa senatorului Frunda, aceleaşi comisii au mai decis că poporul nu are nevoie nici de comisii de cercetare a averilor, care ar fi putut funcţiona pe lângă Curţile de Apel.
Acum, se pune întrebarea cum ar putea explica împricinaţii, nu mie, nici României Libere, ci milioanelor de cetăţeni, asemenea iniţiative? Ca politician, cum poţi face acest lucru şi să consideri că rămâi credibil, dincolo de invocarea unor tocite chichiţe avocăţeşti, valabile ca praful în ochi? Cum, ca înalt demnitar şi, mai mult, ca om, îţi poţi asuma o segregare atât de cinică între tipurile de sacrificii? Pentru că, o dată cu voturile date de cele două comisii, ieri, senatorii care s-au încolonat în spatele tupeului lui Frunda au mai legiferat o dată că în această ţară există, într-adevăr, două tipuri de oameni şi două tipuri de sacrificii şi sacrificabili: în categoria I intră parlamentarii şi întreaga gamă de politicieni, funcţionari publici şi guvernamentali.
În categoria a II-a, confort IV, sunt restul, cei care, din ceea ce achită statului, le plătesc demnitarilor şi taxa la examenul de nesimţire. Astăzi, când, tocmai ca să nu intrăm cu toată economia în colaps, ni se cer impozite mai mari şi salarii şi pensii mai mici, aflăm că primii, supraoamenii de categoria I, spun pas. Ei nu, nu vor sacrificii. De ce, pentru că, aflăm cu stupoare, au principii, iar ele, dată fiind încărcătura metafizică pe care o poartă, sunt inatacabile, inalienabile şi irefutabile. Aşadar, unde se produce din nou ruptura politician-alegător?
Ei bine, tocmai aici: pentru ei (inamicii nefericitei ANI) este mai inacceptabil să-şi facă averile cunoscute şi supuse controlului decât ar trebui să fie pentru bugetari şi ceilalţi mărirea impozitelor şi reducerea cu un sfert a lefurilor. Să o mai spunem o dată: transparenţa, pentru ei, este mai scumpă decât lipsa hainelor şi a mâncării pentru mulţi dintre cei vizaţi de reduceri salariale, micşorări de pensii şi dublarea costului la întreţinere. Ei bine, din punctul meu de vedere, am în faţă o ruptură logică atât de radicală încât, serios, mă întreb ce-ar mai putea urma. Asta, în condiţiile în care credeam că le-am cam văzut pe toate. Şi, doi la mână, cum să priveşti şi să înţelegi, date fiind aceste circumstanţe, pornirile unor politicieni care ieri şi alaltăieri anunţau că-şi vor dona salariul de la stat într-un zis fond de solidaritate? Noua serie de lovituri date ieri Legii ANI de senatorii cu pricina ne revelează însă sensul: de ce se trăieşte prost în România? Ce dăunează cu adevărat parcursului societăţii în care trăim? Un singur lucru: solidaritatea fără fond.
