Exista, asadar, metode prin care romanii isi pot redobandi o identitate comunitara si altfel decat participand in marsuri pe patru roti catre hipermarketuri si malluri, transformand padurile din jurul oraselor in taverne in aer liber sau calcandu-se in picioare pentru a vedea un brad gigantic. Evenimentul care a tinut deschise portile muzeelor in noaptea de sambata spre duminica a dovedit si anul acesta ca exista un numar din ce in ce mai mare de oameni interesati sa redescopere si latura spirituala a oraselor in care traiesc.
Cozile din fata Muzeului National de Arta, de la MNAC, de la Antipa, de la MTR, dar si de la multe muzee din tara, fosgaiala de oameni de pe Calea Victoriei, care la ora 2.00 arata de parca Romania ar fi castigat Campionatul European de fotbal, mai putin claxoanele si cutiile de bere aruncate pe geamurile masinilor, vorbesc despre reaparitia unui instinct sanatos: nevoia de a contrabalansa goana dupa haine de firma si mancare cu altceva. Un altceva fara termen de expirare, care nu iti provoaca indigestie si nici nu iti lasa gustul amar al agitatiei inutile.
Manifestarea unei astfel de nevoi doar o data pe an, cand intrarea este gratis si cand programul prelungit integreaza muzeele intr-un soi de carnaval cultural, poate fi un semn de superficialitate. Dar poate fi si un mesaj catre cei care se ingrijesc de muzee si de institutiile culturale in general: oferiti-ne evenimente, modernizati-va, tine-ti pasul cu vremurile si cu nevoile noastre si va vom trece pragul!
Reinvierea unor obiceiuri sanatoase, a exercitiului apropierii constante de arta, la nivel de masa, nu se poate face peste noapte. O tara nu se poate schimba radical in cativa ani. Dar modul in care se face cultura, da. Pentru ca este vorba in primul rand de management.
In buna traditie romaneasca, directorii de muzee se plang ca nu au bani. Dar nici nu fac mare lucru pentru a-i obtine. Modelele occidentale de succes presupun abilitate in atragerea de fonduri. Sponsorii si parteneriatele cu firme private sunt cele doua surse fundamentale de venituri extrabugetare.
Insa pana la bani sunt zeci de lucruri care pot fi rezolvate doar cu pricepere si fermitate. Cel mai important: atitudinea celor care lucreaza in muzee. De la casierita pana la ghizi, acreala este atitudinea predominanta. Vizitatorul este tratat ca un musafir picat din senin la ora mesei. De la intrare, cand este somat sa-si puna tarlicii din plastic, pana la iesire, cand este avertizat ca nu cumva sa si-i uite in picioare, singurele priviri prietenoase pe care le intalneste sunt cele din tablouri si fotografii.
De explicatii competente nici nu are rost sa amintim. Dintre toate muzeele romanesti, doar in Muzeul National de Arta si in Muzeul "Zambaccian" am intalnit ghizi care sa iti ofere cu placere si competenta informatii. Experientele triste ar umple o pagina de ziar. Toate au in comun calitatea oamenilor pusi sa calauzeasca vizitatorii. Putini sunt peste nivelul unei femei de serviciu.
Muzeul "George Enescu" are tot ce ii trebuie din punct de vedere material pentru a deveni o oprire obligatorie pentru turistii care ajung in Capitala. Aici nu este nevoie de sume colosale pentru a-l aduce pe linia de plutire, cum este cazul Muzeului Antipa, unde animalele impaiate au inceput, deformate de vreme, sa transgreseze catre alte specii. La "George Enescu" exista o singura urgenta: inlocuirea "exponatelor umane" care il administreaza. Intr-o vizita facuta in urma cu cateva luni, am indraznit sa cer mai multe informatii despre incaperea in care ma aflam. Doamna care croseta savant sub tabloul marelui compozitor s-a oprit enervata din activitate si mi-a trantit-o: "Pai nu vedeti?! Scrie acolo!", aratandu-mi o placuta pusa pe usa si pe care scria succint: "Camera lui Enescu". Cam la fel de multa informatie gasesti in mai toate muzeele noastre. O eticheta seaca, fara context, fara o mica poveste care sa te transpuna intr-un alt timp, intr-o alta lume.
Nici muzee in care activeaza curatori tineri, plini de idei, precum Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti, nu fac mare lucru pentru a se asigura ca oamenii ii vor lua cu asalt nu doar in Noaptea Muzeelor. In MNAC s-au investit sume impresionante. Constructia lui a costat 500 de miliarde si i-a adus un dosar penal lui Adrian Nastase, acuzat ca s-a folosit de aceasta ctitorie ca sa-si mai rotunjeasca veniturile. Arata ca orice muzeu de prima mana din lume. Dar este prins intr-un paradox uluitor. Are sute de tablouri pe care nu le expune. Numai anul trecut ministerul a platit o jumatate de milion de euro pentru 197 de lucrari, care se afla si azi intr-un depozit. De ce? Unii spun ca politica de achizitii de arta o face statul, nu muzeul si asta ii impiedica sa organizeze expozitii coerente. Altii sustin ca muzeul este interesat doar de arta video. Indiferent care este cauza, marii pictori romani care au creat dupa 1960 – Piliuta, de exemplu – nu pot fi vazuti, cu mici si nesemnificative exceptii, in nici o galerie permanenta a vreunui mu-zeu. Cine vrea sa le vada operele trebuie sa ia la picior galeriile private de arta. Sau sa plateasca mii de euro si sa le admire in sufrageria proprie.
Am lasat la urma Ministerul Culturii nu pentru ca ar avea o responsabilitate minora in a atrage oamenii spre muzee. Ci pentru ca raul pe care statul l-a facut sistematic in ultimii 18 ani prin acest minister este atat de mare incat putini mai spera ca o extensie administrativa a unei clase politice sub orice critica ar putea sa dea o noua viata spatiului cultural si artistic.
Mediocritatile numite in fruntea institutiilor, achizitiile supraevaluate, subventiile acordate bisericutelor literare cu afinitati politice, pomenile mici si mari pe care le-au dat, si le-au dat oameni cu nume respectabil, dar care s-au transformat hidos de indata ce au incalecat Ministerul Culturii, toate compun o mostenire de dezinteres, incompetenta si praduire a banului public care va fi foarte greu de scuturat.
Speranta sta in resursele individuale de energie si creativitate ale fiecarui director de muzeu si de institutie culturala in parte. Exista un precedent mai mult decat incurajator: teatrele. Actori si regizori au devenit manageri de succes si au reusit sa invinga toate obstacolele birocratice. Au renovat teatrele, au promovat spectacole valoroase si au umplut din nou salile.
Acelasi lucru se poate intampla si cu muzeele. Exponatele pot fi semnul istoriei, dar muzeele trebuie sa fie institutii vii! Succesul celor care le administreaza in a construi o relatie institutionala dinamica si diversa cu oameni interesati de lucruri frumoase si durabile va fi castigul nostru, al tuturor.
