Sondajul Institutului pentru Politici Publice arată că 65% din români ar vota pentru demiterea preşedintelui. Cu toate acestea, şi PSD, şi PNL spun că nu intenţionează să declanşeze procedura de suspendare. Curios, având în vedere cât de mult au luptat cele două partide, timp de aproape şase ani, pentru a-l scoate pe Traian Băsescu din Palatul Cotroceni.
Oficial, liderii ambelor partide spun că vor să dărâme mai întâi Guvernul Boc, iar după aceea… mai văd. În realitate, şi social-democraţii, şi liberalii înţeleg cât de riscant este să mizeze pe varianta că 65% din români ar vota pentru demiterea preşedintelui, după cum spune sondajul IPP. Şi unii, şi alţii se tem că starea de frustrare în masă cauzată de tăierile de salarii, de concedieri şi de perspectiva impozitării pensiilor nu va rezista în proporţiile actuale până la momentul presupusului vot popular care ar urma să-l demită pe preşedinte înainte de expirarea mandatului. De ce? Pentru că preşedintele are multe păcate, însă în nici un caz nu este vinovat pentru gestul de a fi tras cel mai puternic semnal de alarmă auzit în societatea romanească în ultimii 20 de ani – ne apropiem de faliment!
Tot aşa cum nu este principalul responsabil nici pentru că nu mai putem ţine atâţia funcţionari de stat sau că nu mai putem plăti aceleaşi sume de bani pentru angajaţii din sistemul public sau pensionarilor. Pentru asta trebuie să dea socoteală toate partidele care au mărit iresponsabil şi organigrama statului, şi salariile bugetarilor, şi pensiile, mizând pe prognoze nerealiste asupra creşterii economiei şi ignorând nivelul încă scăzut al productivităţii muncii în sectorul privat.
Faptul că preşedintele şi-a asumat personal, la începutul lunii mai, anunţarea celui mai antipopular pachet de tăieri de venituri de după 1990 poate fi considerat mai degrabă un act de curaj, şi nu o „plasare premeditată în conflict cu societatea românească”, după cum susţine Voiculescu în motivarea noii sale încercări de suspendare a lui Traian Băsescu.
Foarte mulţi alţi presedinţi, în locul său, preocupaţi, în primul rând, de propria imagine, l-ar fi lăsat pe Emil Boc să arunce bomba şi să atragă asupra sa oprobriul întregii societăţi. De ce şi-a asumat Băsescu rolul mesagerului care aduce veştile proaste? De ce nu a vrut să joace atât de comodul rol al preşedintelui sfătos, care nu renunţă la „înţelepciune” nici chiar atunci când tronează peste o catastrofă, aşa cum a făcut atâţia ani Iliescu? În nici un caz dintr-o vocaţie a martiriului. El este prototipul supravieţuitorului, cu bune şi rele. Şi tocmai pentru că este de profesie supravieţuitor, şi-a ascultat instinctul care îi spunea că, dacă vrea să nu îşi lege numele de marele crah românesc, nu trebuie să mai întârzie nici o secundă.
A fost obligat să spună violent adevărul despre starea economiei pentru a preîntâmpina colapsul, dar şi pentru a-şi salva preşedinţia. Ştia că nu mai este timp de măsuri graduale, dar şi că nimeni altcineva din Guvern, din toată clasa politică, nu va îndrăzni să spună tranşant cât de critică este situaţia. A cerut scăderea pensiilor şi pentru că ştia că, dacă nu provoacă un cutremur de proporţii în percepţia publică, şi Guvernul, şi oamenii vor continua să spere că până la urmă se va întâmpla un miracol şi nu vor fi nevoiţi să taie în carne vie.
Traian Băsescu are totuşi o vină majoră. El – şi nu altcineva – a fost preşedinte în anii trecuţi, Emil Boc – şi nu altcineva – a fost premier în 2009. Trebuia să ştie că nu putem păcăli criza, trebuia să ştie că de unul singur Boc nu are forţa să oprească hemoragia de bani publici cauzată de corupţie, clientelism politic şi incompetenţă administrativă. Nu trebuia să-şi permită cele cinci luni de răgaz. Nu trebuia să-i dea Guvernului timp să foreze şi mai tare în banul public, să se bălăcească vesel în indolenţă când pământul începuse deja să ne fugă de sub picioare.
Ieşirea sa publică din luna mai trebuia să aibă loc în ianuarie şi să se concentreze doar pe reducerea cheltuielilor aparatului de stat. Întâi salariile miniştrilor, ale directorimii, reducerea cotelor de benzină, scuturarea cancelariilor de consilieri inutili, tăierea cu 75% a tuturor cheltuielilor de protocol, consumabile, deplasări, a achiziţiilor de maşini, mobilă, birotică. În februarie putea anunţa începerea unei campanii naţionale fără precedent pentru verificarea tuturor contractelor de achiziţii ale statului. În martie, începerea reevaluării tuturor dosarelor de pensionare pe caz de boală şi de asistenţă socială pentru persoanele cu venituri mici. Dacă toate astea nu ar fi fost suficiente, în aprilie putea fi pus pe tapet subiectul reducerii de personal în aparatul administrativ de stat şi în cel local. Însă, în mod cert, dacă toate celelalte masuri de corecţie ar fi fost deja în plină derulare, am fi vorbit de tăieri de personal mai puţin drastice. După mai multe astfel de măsuri aplicate riguros, în luna mai poate nu ar mai fi fost nevoie să iasă şi să anunţe tăieri de pensii, ci poate doar perspectiva impozitării lor graduale, aşa cum se practică şi în alte ţări europene.
Merită însă demis din funcţie preşedintele pentru vina de a nu fi tras semnalul de alarmă mai devreme, pentru că nu a pus presiune mai devreme pe Guvern?
Dacă da, atunci ce sancţiune li se cuvine celor care ştiau că ne îndreptăm spre prăpastie încă dinainte ca Basescu să iasă public, dar au preferat să tacă şi să nu facă nimic?
