Deşi nu a nins mult, A2, cea mai importantă autostradă a României, arăta vineri noapte ca o uliţă de sat pierdut în vârful Apusenilor. Iată cum şi-a descris aventura un şofer care a avut îndrăzneala să plece din Bucureşti spre Constanţa în toiul „potopului”: „Circulăm cu 20 km/h, doar pe o bandă, pe urmele făcute de maşina din faţă. Cealaltă bandă este plină de nămeţi. Pe sensul celălalt de mers era o lamă abandonată pe acostament”.
Cum este posibil să ne ia 30 de ani pentru a finaliza 260 kilometri de autostradă? Cum este posibil ca şi după ce am construit o autostradă să nu fim în stare să îi asigurăm funcţionalitatea?
Adevărul e tot acolo unde zace din 1990 încoace şi, chiar dacă am obosit să vorbim despre el, chiar dacă devine temă naţională doar în campaniile electorale, chiar dacă ne enervează atunci când ni-l aruncă în faţă străinii şi de cele mai multe ori ipocrit, el îşi pune amprenta pe tot ce se întâmplă în această ţară: avem un stat corupt până la măduvă, ai cărui înalţi funcţionari, în marea lor majoritate, nu au nici cel mai vag sentiment al datoriei faţă de cei care le plătesc salariile.
Cum s-ar explica altfel faptul că într-o ţară în care drumurile se construiesc cel mai greu şi se strică cel mai repede din toată Europa, în care nici măcar principala autostradă nu beneficiază de servicii decente de întreţinere, firmele care le construiesc şi care beneficiază şi de cele mai mari contracte de deszăpezire au rate de profit enorme prin comparaţie cu alte mari companii de profil din lume?
După cum arătăm în ediţia de astăzi a ziarului nostru, firmele lui Dorinel Umbrărescu, unul dintre marii constructori de drumuri din România, au un profit brut de doar două ori mai mic faţă de firma Hochtief Germania, a treia din Europa în acest domeniu, care are însă un volum al lucrărilor de 40 de ori mai mare!
Evident, nu doar asfaltatorii se îmbogăţesc prin coruperea funcţionarilor statului şi a politicienilor care îi susţin. Nu cred că există mai mult de 5-10% din companiile care primesc contracte publice care să nu dea şpagă şefilor din ministere şi agenţii, iar acest lucru îl simţim cu toţii de fiecare dată când intrăm în contact cu statul. Fie atunci când ni se promite informatizarea sistemului de plată a impozitelor, fie când aşteptăm condiţii mai bune în spitale şi nu se întâmplă nimic cu anii, deşi, an de an, acestor proiecte li se alocă sume colosale.
Mecanismul care perverteşte relaţia dintre stat şi cetăţean, dar şi cea dintre companiile private, oferindu-le un avantaj incorect celor care se dezvoltă cu bani de la buget, reprezintă pivotul fundamental pe care funcţionează România. Atât timp cât el nu dispare, orice încercare de a reaşeza societatea pe baze sănătoase este sortită eşecului. Pentru că un stat corupt va cheltui prost indiferent dacă are pe mână bani mulţi sau puţini. Ne va oferi servicii proaste şi dacă are două milioane de angajaţi, şi dacă are 500.000.
Şi nu e doar atât! El distruge însăşi noţiunea de echitate şi solidaritate socială! Cum poţi, ca pensionar, să accepţi să ţi se taie câteva sute de lei dintr-un venit oricum mizer, când vezi că acelaşi stat care ţie îţi cere să fii înţelegător bagă sute de milioane de euro în conturile „regilor asfaltului”, iar în schimb aceştia tratează şoferii ca pe nişte vasali tembeli.
Ce nu a înţeles actuala putere este că nu poţi veni în faţa oamenilor să le ceri să accepte injusteţea tăierilor de salarii şi pensii, pe motiv de forţă majoră, dacă nu faci încercări oneste de a sancţiona şi injustiţia cronică. Din păcate, istoria ultimilor şase ani nu consemnează doar neputinţa mecanismelor justiţiei de a duce până la capăt procesele mafioţilor din guvernarea Năstase, ci şi plafonul la care s-a oprit ancheta în cazul Voicu, de exemplu. Dezmembrarea reţelei Voicu s-a rezumat doar la trecerea pe tuşă a acestuia şi a doi-trei judecători. Cum rămâne cu relaţiile lui Voicu cu Vanghelie, cu Geoană, cu Dumitru Iliescu? Şi cum rămâne cu relaţiile PDL-iştilor acuzaţi sau condamnaţi pentru corupţie cu liderii partidului lor?
Aici este greşeala fundamentală a lui Traian Băsescu şi, cel puţin deocamdată, limita sa. A permis ca mirosul de corupţie care emană din interiorul actualului partid de guvernământ să se suprapună celui provenit de la guvernările anterioare şi să compromită astfel iniţiativele corecte de ajustare a cheltuielilor bugetare şi de corelare a nivelului de asistenţă socială cu veniturile statului. Consecinţele sunt şi mai grave: şi dacă economia îşi revine anul acesta, capacitatea sectorului privat de a influenţa în bine viaţa românilor va fi obstrucţionată, ca şi în anii trecuţi, de aceleaşi mecanisme corupte ale statului care cheltuiesc în interes propriu ce colectează de la noi şi de la companii.
De aceea, indiferent cât de urgente sunt măsurile administrative, bugetare, fiscale, prioritatea numărul unu în această ţară rămâne aceeaşi din anul în care Traian Băsescu a fost ales preşedinte: lupta anticorupţie. Reformarea statului nu poate începe decât cu vânarea şi anchetarea marilor corupţi, din toate partidele, fără excepţie.
