Ceva nu se leagă în acţiunile din ultima săptămână ale lui Victor Ponta în raport cu cele două falsuri produse de grupul Voiculescu-Antena3 pentru a-l incrimina pe Traian Băsescu şi pe procurorul Lucian Papici. Este greu de înţeles cum a înghiţit Ponta pe nemestecate, fără să verifice, aceste istorii cusute prost cu aţă albă şi cum a riscat prosteşte să se expună contraatacurilor preşedintelui. Doar dacă nu cumva a fost orbit de ura faţă de Băsescu şi de lăcomie, atunci fie a fost trădat de securiştii care îl înconjoară fie l-a cuprins frica faţă de ce îl aşteaptă în viitor şi a început să facă paşi greşiţi.
Pumn după pumn, Băsescu l-a „lucrat” pe Ponta la corp şi la figură fără să-i dea răgaz să îşi revină. „Victor Ponta, plagiator şi mincinos” (cu varianta „plagiator mic (amintind de „Adriane, nici nu ştii…”) şi mincinos” ”Ponta, un personaj de teapa lui Sorin Roşca Stănescu (pe care Ponta se întâmplă să îl deteste)”, „mediocru”, membru al „familiei politice care merge cu plasa de un leu la bancă”, Băsescu nu a ezitat să atace cu toate armele acolo unde îl doare pe Ponta cel mai mult: la imagine, respect de sine şi orgoliu. Prins cu garda jos, Ponta a ripostat anemic denunţând presupusa ilegalitate a telefonului dat de Băsescu procurorului Lucian Papici pentru a-şi cere scuze, dar a fost o ripostă slabă, de om aflat în corzi care abia aşteaptă gongul pentru a nu fi făcut K.O.
Dar cum a ajuns Ponta într-o situaţie atât de vulnerabilă încât să devină sacul de box al duşmanului său de moarte, pentru că aici nu mai este vorba de rivalitate politică, ci de duşmănie personală? Ponta a negat că ar fi luat parte împreună cu Sorin Roşca Stănescu la o conspiraţie privind punerea sub acuzare a lui Traian Băsescu pentru înaltă trădare, dar având în vedere că Ponta este, într-adevăr, un mincinos învederat, declaraţiile sale trebuie privite cu multă circumspecţie. Altfel spus, de multe ori este mai important ceea ce nu spune Ponta decât ceea ce spune. Şi ceea ce nu a spus Ponta este că nu a existat un astfel de plan, nu a spus că nu a participat la el, ci doar că nu a plănuit împreună cu SRS. Acuzaţia, extrem de gravă, rostită în şedinţă de Guvern, nu aruncată la Antena 3, că „Băsescu a vândut interesele naţionale” în Consiliul European era atât de gravă, de strigătoare la cer, şi de generatoare de posibile ridicări de sprânceană din partea partenerilor europeni încât este rezonabil să presupunem că urmau probele care să dovedească „vânzarea”. Demontarea rapidă a făcăturii Voiculescu-Facias-SRS l-a pus deja pe Ponta într-o postură vulnerabilă şi, dacă este pe jumătate omul politic care se pretinde a fi, atunci ar fi trebuit să intre în stare de alertă, să îşi acopere pierderile de imagine şi să îşi organizeze o ieşire discretă din toată afacerea asta urât mirositoare. Şi ce face Ponta? Nu numai că nu face pasul înapoi pentru a se regrupa în aşteptarea unei bătălii viitoare, dar se aruncă cu capul înainte în afacerea Călăraşi cu atâta inconştienţă încât nici măcar nu îşi ia minima măsură de siguranţă să îl lase pe Zgonea să anunţe formarea comisiei de anchetă asupra lui Papici, ci o face chiar el, ditamai prim-ministru ca şi cum era atât de sigur că i-a prins şi pe Papici, şi pe Kovesi şi DNA, şi pe Băsescu împreună cu fiica lui încât pare că a dorit ca toţi aceştia să ştie că el, Ponta, este cel care i-a învins şi umilit. De ce nu i s-a aprins becul de alarmă când ştia că „dovezile” proveneau tot din zona Voiculescu-Antena3 şi abia se fripsese cu câteva zile în urmă cu un alt fals grosolan „concoctat” de grupul Voiculescu? Cum de nu a avut bunul simţ să realizeze că nu e posibil să înfiinţezi o comisie de anchetă parlamentară asupra unui procuror anticorupţie apreciat pentru integritatea lui, fără să te discreditezi grav în ochii occidentalilor pe care îi curtezi cu atât asiduitate? Cum să rişti să te faci de râsul Lumii şi să te vulnerabilizezi şi mai mult în faţa lui Băsescu după ce ai suferit deja o înfrângere severă? Dacă Ponta nu şi-a pierdut minţile şi nu a fost orbit de ura faţă de Băsescu, sau de lăcomia de a-l vedea pe acesta din urmă căzut la pământ, atunci ceva nu se leagă în această poveste.
În fiecare din cele două episoade, Ponta a fost neobişnuit de sigur pe el, ca şi cum ar fi ştiut dinainte ceea ce urma să se întâmple, sau credea că ştie. Nu este prima oară când Ponta face această greşeală. Exact cu un an în urmă, Ponta afirma că Băsescu nu a fost doar colaborator al Securităţii, ci ofiţer de contrainformaţii în Direcţia de Informaţii Externe, o acuzaţie lansată anterior de Mugur Ciuvică, dezminţită de Băsescu şi pentru care Ciuvică a pierdut un proces de calomnie cu preşedintele, inclusiv la CEDO. După ce Traian Băsescu a ieşit public cu o declaraţie în care a negat că a fost ofiţer al Securităţii, SRI sau SIE (adică înainte şi după Revoluţie), Ponta a revenit cu următoarea declaraţie: „”Nu a fost ofiţer, a fost informator doar. Eu am făcut afirmaţia pe baza a ceea ce am discutat cu un fost ofiţer care mi-a zis că a fost coleg cu domnul Băsescu. Poate că nu a fost aşa”. Domnul Ponta nu se întâmplă să vorbească cu „foştii ofiţeri” la cafea, unde aceştia încep să îi destăinuiască amănunte din activitatea lor în Securitate. Domnul Ponta, la fel ca toţi liderii politici români importanţi din 1990 până încoace, are în jurul său un grup de foşti securişti care îi furnizează informaţii, background şi sfaturi. Iliescu i-a avut, Constantinescu i-a avut, Năstase şi Băsescu au avut proprii securişti, Oprescu i-a avut iar Ponta şi Antonescu nu fac excepţie. Până şi ministrul Niţă a avut, se pare, un om plasat de Virgil Măgureanu, acuzat de acum de corupţie. Cine sunt aceşti securişti? Să-i dăm cuvântul directorului George Maior, care, în interviul vizionar pe care l-a acordat colegei noastre Sabina Fati, la începutul anului, îi descria drept: „o serie de rezervişti care folosesc informaţii, ceea ce este ilegal, pe care le-au dobândit pe parcursul carierei de ofiţeri de informaţii, pentru agende economice sau politice, sau care încearcă să contacteze ofiţeri activi pentru a dobândi informaţii noi pe care să le folosească şi care pun presiune prin acest mod de operare fie pe Serviciu, fie în diverse anturaje în care se învârt. Este contrar eticii ofiţerilor de informaţii şi îi dispreţuiesc pentru ceea ce fac.” Cu ce se ocupă ei? „În primul rând, traficul de influenţă, care poate acapara un ministru, un minister, în modul curent de operare.”. De ce se recurge la ei? „Probabil că există centre de putere care văd în perspectivă şi încearcă să-şi traseze culoare spre viitor, vizând 2014, şi crezând că fie pot intimida SRI, fie îl pot orienta spre a se implica într-o bătălie politică foarte amplă”. Dacă aceşti securişti l-au dezinformat pe Ponta din incompetenţă sau l-au trădat vârându-i cu bună ştiinţă sub nas nişte făcături subţiri pe post de dovezi-beton este o întrebare de care depind multe răspunsuri privind „culoarele” din anul 2014.
O altă explicaţie pentru comportamentul iraţional al lui Ponta este că l-a cuprins frica. Azi, 15 noiembrie, începe procesul în care Liviu Dragnea şi alte 74 de persoane sunt acuzate de fraude la referendumul din 2012. Ponta nu moare de dragul lui Dragnea, în orice caz, nu în asemenea măsură încât să-şi sacrifice propria imagine pentru Dragnea. Nesăbuinţa cu care a încercat să recurgă la un fals fabricat prost pentru a pune la îndoială, în mod abuziv şi anticonstituţional, integritatea procurorului Lucian Papici, cel care a instrumentat dosarul, cu scopul de a-l discredita, pe el şi munca lui, trădează disperarea omului care este prea aproape de o bombă aflată pe cale să îi explodeze în faţă. Şi la fel ca mentorul său Adrian Năstase, Ponta a început să descopere că, cu cât urcă mai mult pe culmile puterii, cu atât devine mai singur, pierde aliaţi şi trebuie să se uite din ce în ce mai des peste umăr.
P.S. Între timp, Curtea Supremă a amânat data procesului pentru că Dragnea nu s-a prezentat şi vreo 60 de co-acuzaţi au pretins că nu au avocat. Este un semnal că începe o luptă de rutină pe proceduri – în care Ponta pare să fie specialist, după cum a demonstrat-o în cazul Tender. Dacă erau bărbaţi politici, ar fi presat pentru accelerarea judecăţii pe fond ca să îşi dovedească nevinovăţia. Aşa, cu tertipuri şi frâne procedurale, nu fac decât să alimenteze suspiciunile că au motive să le fie frică.
