Amploarea anchetei începute de DNA la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care ar putea aduce în faţa procurorilor nu mai puţin de 11 judecători, atinge o zonă a corupţiei magistraţilor care a produs pagube imense României: cea a deciziilor justiţiei cu efecte economice. Sentinţele măsluite au costat bugetul Românei miliarde de euro şi au făcut de-a lungul timpului obiectul celor mai multe plângeri venite din partea SUA şi a ţărilor europene.
Modul în care sunt soluţionate litigiile între două companii sau cele între o firmă privată şi stat reprezintă poate cel mai important indicator pentru cât de corect este arbitrată competiţia economică într-o ţară. În clipa în care o firmă cântăreşte oportunitatea de a investi într-o ţară străină, calitatea actului de justiţie – onestitatea magistraţilor, dar şi claritatea şi coerenţa procedurală şi viteza pronunţării sentinţelor – cântăreşte enorm.
O ţară în care poţi muri cu dreptatea în mână dacă nu mituieşti judecătorul, aşa cum se întâmplă adesea în România, va fi întotdeauna opţiunea a doua prin comparaţie cu una în care justiţia funcţionează mai bine. Şi chiar dacă rar auzim declaraţii publice în acest sens, este suficient să vorbeşti cu aproape orice ataşat comercial al unei ambasade importante pentru a afla câte firme de primă mână au ales Polonia, sau Ungaria, sau Cehia în defavoarea noastră din cauza corupţiei şi lipsei de profesionalism din justiţie. Iar asta în condiţiile în care calculul economic era net în favoarea noastră, datorită faptului că avem un cost mai redus al forţei de muncă.
Cu toate acestea, nu firmele străine vor avea de câştigat în primul rând de pe urma asanării morale a corpului magistraţilor, ci România. Pentru că noi toţi suntem, de fapt, cei ce plătim de fiecare dată când un judecător primeşte un plic cu bani, sau bijuterii, sau o vacanţă de lux pentru a favoriza un afacerist veros.
Noi pierdem când o companie străină alege să îşi bage banii la vecini. Dar şi când o companie românească ce joacă onest pierde un litigiu cu una necinstită. Şi când un mafiot este lăsat să plece liber după ce a jefuit statul sau vreo companie. Şi când statul plăteşte pe un contract public mai mult decât ar trebui unei firme, de aici sau din afară, obligat de o sentinţă judecătorească coruptă.
Efectul sentinţelor date de magistraţii mânjiţi este devastator: distrug şi prezentul, şi viitorul. Sărăcesc şi mai mult o ţară care se zbate să iasă din subdezvoltare şi inhibă antreprenoriatul deoarece compromit însăşi ideea de competiţie economică. Ei au transformat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din cel mai important bastion al dreptăţii într-o instituţie antinaţională.
Dintre numeroasele metode prin care bugetul public a fost golit sistematic de magistraţi complici cu oameni de afaceri incapabili să facă profit altfel decât prin furt, una se distinge în mod special: manipularea licitaţiilor pentru obţinerea de contracte cu statul, astfel încât sumele plătite de la buget pentru lucrări publice să fie cu mult mai mari decât costul lor real. Care era, concret, modul de operare? Depindea de poziţia în care se afla omul de afaceri dispus să mituiască judecătorul. Dacă el era câştigătorul licitaţiei, lucrurile se petreceau astfel.
Pentru a se asigura că ea nu va putea fi anulată de nici o autoritate, omul de afaceri aranja cu o altă firmă care participase la licitaţie să o conteste în instanţă. Ajunsă la Înalta Curte, contestaţia era respinsă, iar litigiul era tranşat în favoarea câştigătorului iniţial. Ce obţinea prin asta? Garanţia ultimă că afacerea se va finaliza exact în termenii preferenţiali pe care îi obţinuse în urma licitaţiei trucate. Indiferent cine ar fi vrut să rezilieze ulterior contractul, fie un minister, fie DNA, nu ar fi reuşit deoarece, prin sentinţa pronunţată de instanţa supremă, acesta nu mai putea fi atacat. Contractul devenea practic unul emis de cea mai importantă instanţă din ţară. Iar actul de corupţie prin care fusese obţinut iniţial căpăta sigiliul de legalitate al autorităţii supreme în materie de justiţie.
În cazul unei licitaţii pierdute, procedura era şi mai simplă. Omul de afaceri contesta procedura şi câştiga. După cum a dovedit cazul Costiniu-Voicu-Căşuneanu, 260.000 de euro plătiţi judecătorului nu reprezentau un preţ deloc mare dacă în urma contractului omul de afaceri câştiga milioane.
Ancheta începută de Departamentul Naţional Anticorupţie în cazul judecătoarelor Bârsan şi Puşoiu – şi care se pare că se va extinde la un număr mult mai mare de magistraţi – poate semnala că tandemnul Costiniu-Voicu nu era singurul care vindea sentinţe oamenilor de afaceri, dar mai ales că acum sunt decişi să meargă până la capăt cu dezmembrarea reţelelor de corupţie din Înalta Curte. Şi de această dată, principala vizată este secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, adică magistraţii care judecă în principal procesele dintre persoane fizice sau companii şi instituţiile statului.
Inculparea judecătorului Florin Costiniu, care era şeful secţiei Civile, s-a făcut pentru încercarea de a influenţa un dosar judecat tot la secţia Contencios. La acea dată, concluzia anchetatorilor a fost că magistraţii de la Contencios au rezistat tentaţiei şi l-au refuzat pe Costiniu. Iată că de această dată anchetatorii nu mai cred în nevinovăţia judecătorilor de la această secţie, care de-a lungul timpului au dat numeroase sentinţe ciudate, pe lista suspecţilor aflându-se chiar preşedinta ei, Gabriela Bârsan, şi încă mulţi alţi magistraţi.
Dacă prin această operaţiune a DNA şi SRI şi prin cele ce vor urma Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va deveni un loc în care sentinţele aranjate vor deveni excepţia, şi nu regula, SISTEMUL va primi o lovitură grea. Pentru că marea majoritate a operaţiunilor de fraudare a statului pot fi oprite la instanţa supremă. Şi dacă un lanţ întreg de funcţionari corupţi conspiră pentru a devaliza bugetul prin intermediul unor contracte acordate unei companii private, cu care vor împărţi prada, întreaga operaţiune poate fi blocată printr-un proces care va ajunge în final la Înalta Curte.
Dacă judecătorul care va da sentinţa refuză să intre în reţeaua de influenţă pe care se bazează SISTEMUL, toată maşinaţiunea eşuează. Dacă ultimul bastion al justiţiei nu cade, nici statul român nu va mai cădea. Imaginaţi-vă ce ar fi însemnat pentru bugetul României ca nici una dintre miile, zecile de mii de cereri ilegale de returnare de TVA să nu fi reuşit! Ce resurse am fi salvat dacă, de fiecare dată când a avut loc o licitaţie pe bani publici aranjată, cei ce au contestat-o corect ar fi avut câştig de cauză, licitaţia ar fi fost reluată, iar contractul ar fi fost adjudecat de cei ce au cerut cel mai mic preţ!
Miza intrării Înaltei Curţi în tabăra celor ce servesc cu adevărat interesul naţional este crucială. Fără plasa de siguranţă pe care această instituţie a asigurat-o de multe ori infractorilor, SISTEMUL îşi va pierde enorm din putere. De ce?
Pentru că, indiferent cât de sofisticată şi bine camuflată este o operaţiune de corupţie, ea tot va lăsa în urmă o dâră de infracţiuni. Pentru a exista continuitate, pentru ca pionii reţelei să îndrăznească să facă şi a doua oară ceea ce le-a ieşit prima dată, SISTEMUL trebuie să asigure permanent securizarea judiciară a operaţiunilor. Adică blocarea în justiţie a demersurilor care pot duce la condamnarea membrilor săi.
Fără această verigă va fi compromisă nu doar o anumită operaţiune, cât mai ales toate cele viitoare. Pentru că în clipa în care apar condamnările apare şi frica în interiorul SISTEMULUI. Dacă ultima verigă pe lanţul justiţiei, instanţa supremă, este şubredă, ea le va şubrezi şi pe celelalte de pe traseul complicităţilor. Teama pionilor că în cazul unui eşec ei vor ajunge după gratii compromite baza piramidei infracţionale. Şi, implicit, supravieţuirea SISTEMULUI.
Pentru a înţelege cât de dificil este războiul cu această structură este suficient să ne uităm la oricare dintre cazurile în care s-a reuşit demontarea unui segment al reţelei. Amploarea ramificaţiilor SISTEMULUI, forţa instituţiilor în care sunt plantate capilarele sale – complici sau rude – este uluitoare.
În timp ce soţia judecătorului Florin Costiniu este Viorica Costiniu, fosta preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor din România, soţul judecătoarei Gabriela Bârsan este Corneliu Bârsan, judecătorul român de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Iar Claudia Silinescu Gherbovan, avocata pusă oficial sub acuzare pentru cumpărare de influenţă în ancheta care o vizează şi pe Gabriela Bârsan, este nepoata lui Tudor Silinescu, fost adjunct al şefului Serviciului de Informaţii Externe.
Tot acest păienjeniş de conexiuni demonstrează cât de bine cunosc importanţa Înaltei Curţi şi oamenii SISTEMULUI. Aşa se explică şi lupta pe viaţă şi pe moarte care se duce pentru influenţarea numirilor la această instanţă. Atât timp cât SISTEMUL controlează numirile, ieşirile, chiar şi cele în zornăit de cătuşe, devin aproape irelevante, iar victoriile procurorilor anticorupţie nu înclină balanţa de putere în favoarea oamenilor integri. Două, trei arestări, cum a fost în cazul reţelei Voicu-Costiniu, aduc două, trei luni de teamă şi inhibiţie. După care lucrurile revin la normal în clipa în care cei scoşi pe tuşă sunt înlocuiţi tot de oamenii SISTEMULUI.
Din păcate, din această zonă extrem de sensibilă, care priveşte direct lupta anti-SISTEM şi viitorul justiţiei, vin veştile cele mai proaste. Un proiect de lege al Guvernului care instituia noi criterii de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mult mai riguroase, a fost respins de Senat. A fost cea mai solidă încercare de însănătoşire a corpului de magistraţi care activează la instanţa supremă din ultimii 70 de ani, iar faptul că a căzut la vot cu concursul unor senatori ai coaliţiei guvernamentale demonstrează încă o dată forţa SISTEMULUI, capacitatea sa de a se mobiliza rapid atunci când îi sunt ameninţate interesele, dar şi faptul că este transpartinic.
O redută importantă a SISTEMULUI a fost şi rămâne Consiliul Superior al Magistraturii. Pe vremea când îşi făcea campanie electorală pentru a ocupa funcţia de şef al CSM, Horaţiu Dumbravă a criticat vehement procedura promovărilor la instanţa supremă pe bază de interviu. Astăzi, după ce şi-a văzut visul cu ochii şi prezidează cel mai important for profesional al magistraţilor, aplică aceeaşi metodă despre care în trecut spunea că este superficială şi că lasă loc numirilor arbitrare, decise de un număr restrâns de magistraţi care controlează CSM-ul. Singura diferenţă este că a înlocuit cuvântul „interviu” cu „susţinerea candidaturii”. Consecvent noii sale orientări, Dumbravă a salutat decizia Senatului de a respinge proiectul de lege care instituia promovarea la Înalta Curte prin concurs.
În acest context merită amintit că, în momentul arestării reţelei Costiniu-Voicu, colega mea Ondine Gherguţ a scris un articol despre dedesubturile întregii afaceri, în care menţiona şi că „…potrivit unor surse neoficiale, alături de judecătorul Costiniu mai sunt suspectaţi, de Direcţia Naţională Anticorupţie, că l-ar fi ajutat pe Voicu şi Gabriela Bârsan (…). Costiniu ar fi apelat la colega sa, doamna judecător Gabriela Bârsan de la Secţia Contencios în legătură cu soluţionarea contestaţiilor formulate de Voicu…”.
La scurt timp, CSM „a admis cererea de apărare a reputaţiei formulată de doamna Gabriela-Victoria Bârsan” şi a dispus „sesizarea Clubului Român de Presă, pentru încălcarea Codului deontologic al jurnalistului”. Şi asta cu toate că „România liberă” menţionase explicit că fusese vorba doar de o suspiciune a procurorilor, neconfirmată. Rămâne de văzut cum îi va apăra CSM de această dată reputaţia Gabrielei Bârsan. Vor face zid şi în jurul ei cum s-a întâmplat în cazurile Lidiei Bărbulescu, Vioricăi Costiniu, Georgetei Barbălată şi multor altor magistraţi pe vremea când CSM era condus nu de „reformistul” Dumbravă, ci de „dinozaurul” Lupaşcu?
După o suspectă perioadă de acalmie, lucrurile încep din nou să se mişte pe frontul anticorupţiei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este poate cel mai bun punct de unde putea reîncepe ofensiva. Nu pentru că ar fi cea mai coruptă instanţă din ţară, ci pentru că aici efectele unei curăţenii radicale ar fi spectaculoase. În special din punct de vedere economic. Adică în domeniul care prezintă cea mai mare vulnerabilitate în acest moment.
Criza majoră care pândeşte la orizont ne obligă la două lucruri: să protejăm resursele statului aşa cum nu am făcut-o niciodată şi să ne asigurăm că atragem cât mai multe investiţii străine cu putinţă. Ambele priorităţi reclamă însă cu urgenţă materializarea unui proiect pe care până acum statul mai mult l-a mimat: un scut anti-SISTEM.
Implementarea acestui scut reprezintă, de altfel, şi obligaţia ce revine României pentru ca parteneriatul politic şi economic cu Statele Unite să atingă nivelul celui militar. Parteneriatul extins, agreat luna trecută cu ocazia vizitei preşedintelui Băsescu la Washington, obligă ţara noastră la reciprocitate. Nu ni se cere la schimb un alt scut antirachetă, ci unul de legalitate care să protejeze statul de drept şi, implicit, toate proiectele comune româno-americane, fie militare, fie economice, de atacurile unor structuri de putere care pun interesele personale deasupra celor naţionale. Aceasta este partea noastră de misiune şi, oricât de dificil este de îndeplinit şi cât de mulţi se vor opune sau vor spune că este imposibil de realizat, nu vom putea scăpa de ea.
Ce s-a întâmplat în ultimele zile în domeniul justiţiei – ancheta DNA, votul din Senat şi poziţia CSM – arată însă că lupta este încă departe de a fi tranşată şi că între ce promitem şi ce livrăm este cale lungă. Pe de o parte oferim dovezi concrete că mesajul transmis de SUA a fost recepţionat întocmai şi că vrem să ne achităm de partea noastră de obligaţie, pe de altă parte este evident că SISTEMUL are în continuare drept de veto asupra tuturor planurilor de viitor ale României.
