În săptămâna în care Putin a descins la Belgrad și a invitat „frații sârbi“ să i se alăture într-o nouă bătălie, Statele Unite au luat o măsură fără precedent împotriva unei țări membre NATO și UE. Au pus pe lista neagră zece personalităţi ungare suspectate de corupție, mulți oameni de încredere ai premierului Orban, cărora le-a interzis intrarea în SUA.
Tot săptămâna trecută, DNA a cerut arestarea lui Viorel Hrebenciuc, unul dintre cei mai longevivi lideri ai PSD, vicepreședinte al Camerei Deputaților, considerat a fi o adevărată eminență cenușie a marilor jocuri de culise din politica românească, dar și protectorul multor oameni de afaceri dependenți de afacerile cu statul.
Luni, DNA l-a făcut mat. Conversațiile lui Hrebenciuc cu Dumitru Iliescu, fostul șef al SPP din mandatele lui Ion Iliescu, și cu Dan Șova, interceptate de SRI, reprezintă nu doar probe solide în cel de-al treilea dosar în care este urmărit penal, ci mult mai mult.
Dialogurile, de un tragicomic involuntar, prin care încearcă să afle dacă este urmărit și cele în care încearcă să își asigure imunitatea, prin modificarea legilor pe care le-a încălcat, reprezintă a doua confirmare certă că lupta anticorupție a ajuns în România la marii păpușari politici și economici și disperarea în fața tăvălugului ce a năvălit peste ei. Prima a venit, tot săptămâna trecută, o dată cu implicarea oficială în dosarele Microsoft-EADS a unor oameni precum Dumitru Nicolae „Niro“ sau Dorin Cocoș.
Există vreo legătură între ofensiva fățișă a lui Putin în Europa de Est, reacția SUA la alianța dintre Moscova și Budapesta și loviturile pe care le încasează în plin Hrebenciuc și tot soiul de integratori politici și economici specializați în cumpărarea en gros de politicieni, funcționari de stat și jurnaliști? Da. Nu este o coincidență. Evenimentele sunt legate indirect, pentru că se subordonează noii paradigme care operează în această zonă a lumii.
După cum repet cu obstinație de la invazia Rusiei în Crimeea încoace, războiul a început. Și chiar dacă omuleții verzi, de tipul celor parașutați de Rusia în Ucraina, nu și-au făcut și poate nici nu își vor face vreodată apariția, celălalt cap de pod este de mult prezent aici și își face cu hărnicie treaba.
Sunt cei ce sabotează, de 25 de ani, România din interior, îmbinând plăcutul cu utilul: se îmbogățesc, distrugând în același timp statul, societatea, comunitățile, fibra socială și morală a națiunii. Dacă ei reușesc să își ducă misiunea la îndeplinire, România va fi înfrântă fără să fie nevoie ca vreun omuleț verde să treacă granița.
Printre ei sunt oameni, relativ puțini, care acționează deliberat pentru a zădărnici îmbrățișarea deplină a modelului democratic occidental. Ei sunt însă doar nodurile unei rețele ce cuprinde mii de oameni care habar nu au de legăturile cu Rusia ale unora dintre personajele căzute azi în plasa SRI și a DNA, dar care li s-au alăturat din dorința de a se îmbogăți rapid, sau a urca cât mai sus în ierarhia politică. Momelile vechi de când lumea pe care le întinde un imperiu ce știe că nu mai are nimic de oferit la schimb decât bani pentru a exploata slăbiciunile unor oameni incompetenți și fără caracter.
La ce asistăm azi, prin anchetarea unor afaceri precum Microsoft, EADS, a retrocedărilor ilegale, și câte altele vor mai urma, nu reprezintă altceva decât destructurarea acestei rețele de politicieni și oameni de afaceri, cu jurnaliști în coadă, pe post de trofee și ariergardă propagandistică, care au săpat galerii atât de adânci în interiorul statului și au otrăvit în asemenea măsură mecanismele economice încât au fost la un pas de a face din România o țară predată. O țară pentru a cărei cucerire Rusia nu ar fi trebuit să tragă nici un foc.
Pentru câteva miliarde de euro, o sumă infimă raportată la resursele acestui stat mafiot, Kremlinul ar fi primit pe loc cheile țării de la cei ce până nu demult au avut în mână absolut toate numirile în funcțiile importante în stat și, implicit, și dreptul de veto asupra întregului flux economic. Doar o condiție mai trebuia îndeplinită pentru ca destinul nostru să fie din nou împins într-o fundătură pentru cine știe câtă vreme: Rusia trebuia să își dorească asta.
Norocul nostru a fost că în acea clipă Rusia încă nu se decisese să reînceapă confruntarea cu Statele Unite. Putin încă mai contempla o cale de a-și atinge obiectivele mimând cooperarea și de aceea și-a ținut sub control și planurile privind România. Din fericire, în momentul în care a hotărât că nu mai are nimic de câștigat purtând masca de om rezonabil, câteva instituții din România apucaseră să se întărească suficient pentru a zădărnici ofensiva. Am avut, din nou, noroc cu carul.
Nu a lipsit mult, însă, pentru ca pofta Rusiei de a redeveni imperiu să ne găsească cu porțile deschise și cu o adunătură de trădători întinzându-i lui Putin covorul roșu. Asta s-a întâmplat, de fapt, în vara lui 2012. Asta s-a jucat atunci: independența României. De asta au turbat de furie propagandiștii Kremlinului când puciul s-a oprit la porțile Curții Constituționale și ale altor câteva instituții loiale țării. De asta au dat vina pe Voiculescu, reproșându-i că e jucător de table, nu de șah.
L-au scos pe el țap ispășitor , când, de fapt, eșecul a fost al lor. Au întârziat atacul. Dacă ar fi dat buzna peste noi când SRI era condus de Vîntu și Timofte, SIE de Voiculescu și Rotaru, PNA de Amărie, ANI nu exista, Curtea Constituțională era plină de buruieni, iar la Cotroceni trona Iliescu, flancat de Hrebenciuc și Mitică Iliescu, azi am fi văzut la Antena 3 spectacole omagiale organizate pe stadion pentru Putin, nu pentru Ponta, și documentare despre americanii care vor să ne înfieze copiii pentru a-i abuza sexual (temă recurentă în media rusească), nu despre rușii care au pus ochii pe minele din Caraș-Severin (și astea apărute intempestiv după ce devenise clar că Voiculescu va pierde lupta cu justiția).
Din 2012 încoace, dar în special de anul trecut, de când până și americanii au înțeles că avertismentele serviciilor noastre de informații privind iminenta ofensivă rusească nu sunt semne de paranoia, se lucrează la contraofensiva la care asistăm acum. O bună bucată de vreme, totul s-a redus la blocarea acțiunilor rețelei care face jocul Rusiei.
Au fost blocate multe numiri dubioase în fruntea unor ministere și agenții, au fost mutați discret în poziții minore numeroși politruci fără minte care colaborau în orb la jocurile împotriva interesului național (în politica energetică, în mod special) și au început să fie condamnați executanții. La început, cei de rang mic, urmați de unii din ce în ce mai importanți.
Ce vedem azi este începutul fazei decisive, când sunt eliminate nodurile de rețea. Cei ce au avut în mână, ani buni, sume importante de bani și pârghii de influențare a numirilor politice. Este suficient să ne uităm la valoarea terenurilor pentru care se bătea Hrebenciuc să fie retrocedate, o jumătate de miliard de euro, la zecile de nume de demnitari și funcționari publici pe care acesta le-a invocat în numai 30 de minute de conversații, la faptul că purtătorul de cuvânt al celui mai important partid îi vorbea ca un portar stăpânului, pentru a înțelege nivelul la care a ajuns contraofensiva instituțiilor statului.
Și este de-ajuns să ne gândim la miza operațiunii pe care o orchestra Hrebenciuc – oprirea luptei anticorupție, practic, prin modificarea unei legi esențiale, care a dus, printre altele, la condamnarea lui Adrian Năstase – pentru a înțelege ce s-ar fi întâmplat dacă SRI și DNA nu ar fi intervenit decisiv pentru scoaterea sa din joc.
Până aici, semne bune. Două întrebări încă își așteaptă răspunsul, iar aici justiția nu poate interveni. Prima – cum se va tranșa bătălia în interiorul PSD, înainte și după alegerile prezidențiale.
Este evident că încolțirea lui Hrebenciuc va declanșa tensiuni majore în partid. Încercarea lui Ponta de a se detașa de acțiunea procurorilor, spunând că „nu o să ne spună DNA pe cine punem președinte…“, nu va păcăli pe nimeni. Nimeni în PSD nu se mai lasă păcălit de vorbe. Toți știu precis că lui Ponta îi convine de minune că SRI și DNA îi curăță partidul, scăpându-l de adversari. Din acest motiv, există un risc major ca partidul să-l lase din brațe exact când are mai multă nevoie de el: în cursa prezidențială. Deși o astfel de acțiune ar fi sinucigașă pentru PSD, nu ar fi prima oară când acest partid alege să își compromită viitorul de dragul unei răfuieli la sânge.
Indiferent cine va câștiga însă președinția, este vital ca PSD să nu supraviețuiască momentului plecării de la Cotroceni a lui Traian Băsescu în forma și esența sa actuală. Adică, să nu rămână un bastion antinațional, aflat permanent la pândă pentru a da o lovitură mortală statului de drept, pentru a-și subordona din nou justiția și serviciile de informații. Pentru asta sunt necesare reformarea din temelii a celui mai retrograd partid și orientarea în mod real spre Vest a celui mai puternic nucleu de influență bolșevică, pro-moscovită, din societate.
A doua întrebare este cine va veni pe locurile lăsate libere în urma marii operațiuni de epurare la care asistăm acum. De cine va concepe și pune în practică răspunsul la ea va depinde dacă România va face pasul înainte decisiv și mult așteptat.
