“Un fum la un capăt și un neghiob la celălalt”. Așa descrie scriitorul american Kurt Vonnegut dependența lui față de țigări, povestind că a început să fumeze de la 12 ani “țigară de la țigară, doar Pall Mall fără filtru”. În ultima sa carte “Un om fără țară” apărută în 2005, Vonnegut scrie cu umor că cei de la Pall Mall îi promit încă de pe pachet că-l vor ucide, dar că a ajuns la 82 de ani și că are de gând să-i dea în judecată pe acei “ticăloși nenorociți” care nu s-au ținut de cuvânt și să le ceară un milion de dolari despăgubiri (Kurt Vonnegut, Un om fără țară, Rao, București, 2008, p.54). Vonnegut moare la 84 de ani, după o lovitură la cap, în urma unei căzături pe gresie.
Nu toți fumătorii au, însă, norocul lui, dar fiecare poate decide singur, ce fel de viață vrea să aibă. S-ar putea să se descopere în curând că și Coca-Cola, băută zilnic este la fel de nocivă, că proteinele din carne ucid lent, dar sigur, sau că dependența de zahăr este mai gravă decât drogurile ușoare. S-ar putea dovedi cu ușurință că societatea de consum este mult mai dăunătoare decât fumatul, doar că nu poate fi abolită și nici măcar interzisă pe ici pe colo, ca țigările. Materialismul și setea de acumulare trimufă peste tot și nu există posibilitatea anihilării, dar statul vrea să normeze obiceiurile cetățenilor lui spre binele lor.
Înainte de a avea spitale funcționale, doctori incoruptibili, profesori dedicați și școli bune, România se grăbește să facă ce știe mai bine: să ne controleze viețile (legile Big Brother) și să ne modifice obiceiurile printr-o legea antifumat mai dură decât la Paris, la Roma sau chiar la Berlin. O idee bună, dacă vezi că multe cafenele sunt pline de liceeni care nu se mai văd bine din pricina fumului dintre ei. Băieților li se pare că e un semn de virilitate, iar fetelor că sunt mai sofisticate atunci când își văd rujul roșu lăsat pe filtrul țigărilor. Unii vor să copieze personajele lui J.D. Salinger, pentru care țigările fac parte din intimitatea lor, pentru alții este doar o formă de a socializa sau de a fi integrați într-un cerc. Cu sau fără legea anti-fumat, liceeni vor fi văzuți mereu în spatele școlii poștind țigări, lăsându-se acaparați de viciu sau doar revoltându-se față de sistem, de generația părinților sau de interdicțiile profesorilor.
Parlamentarii români au votat legea antifumat într-o formă atât de aspră mai degrabă dintr-un sentiment de culpă, decât din motive raționale. Se simt vionovați de tragedia de la Colectiv și cred că în acest fel se pot revanșa în fața societății, întru salvarea nației de la viciu. Noxele din București și din alte părți ale țării unde poluarea e necontrolată ne afectează însă mai mult decât țigările și nimeni nu face nimic în apărarea noastră, fiindcă e mai simplu să interzici fumatul total în toate locurile publice, decât să găsești soluții flexibile și să aplici legi moderate. Câtă vreme minorii pot cumpăra țigări de la aproape orice chioșc sau supermarket fără probleme, lucrurile rămân nerezolvate, fiindcă deși există o lege în acest sens ea nu se aplică. La fel și în berării sau cluburi, unde liceeni pot bea fără măsură, fiindcă rareori cineva îi întreabă de buletin.
Statul ar trebui să aibă grijă de astfel de lucruri, în rest oamenii au libertatea de a decide în legătură cu viața lor. Să faci ce vrei fără să-i deranjezi pe ceilalți, acesta este principiul democratic pe care statul trebuie să-l aplice.
“De unde să știu dacă temperamentul mi-ar fi fost la fel de blând sau compania la fel de agreabilă dacă m-aș fi lepădat în tinerețe de Zeița Nicotină?” se întreaba și Churchill, pe care-l știm din fotografii, mereu cu un trabuc strâns între dinți. Un obicei dăunător, fără îndoială, după cum putem vedea acum pe fiecare pachet de țigări. Mai dăunător decât alcoolul dacă ne gândim că Parlamentul European a refuzat cu mulți ani în urmă să pună pe sticlele de vin, de votcă, de whisky, fotografii ale ficatului cu ciroză.
