Președintele Hollande a calificat în mod adecvat atacurile de vineri de la Paris drept „un act de război”. Papa Francisc le-a calificat drept o parte din ceea ce a descris drept „cel de-al treilea război mondial purtat gradual”, pas cu pas. Este o recunoaștere tardivă dar binevenită a unui fapt evident încă din 2001: Occidentul și civilizația occidentală liberală se află sub atacul barbariei islamismului terorist. După carnagiul de la Paris, Occidentul trebuie să riposteze unitar, ca Occident, pentru a-și apăra civilizația și pentru a-și înfrânge inamicul. Altfel, ca Roma odinioară, riscă să cadă pradă propriului succes și să cedeze în fața barbariei.
Dincolo de dezbaterea ulterioară privind limitele libertății de expresie și calității satirei produse de revista respectivă, un lucru poate fi convenit asupra atacurilor din luna ianuarie asupra Charlie Hebdo: a fost un atac asupra libertății de expresie ca valoare fundamentale a ordinii liberale occidentale.
Vineri seara, ținta a fost din nou unul din drepturile pe care este fundamentat modul de viață occidental: libertatea de asociere. Un meci de fotbal, o sală de concerte unde avea loc un spectacol rock, mai multe terase, restaurante și baruri unde parizienii se strâng în jurul unei mese bune și a unui pahar de vin sau de bere. Nimic mai parizian decât acest mod de a petrece o seară de vineri seara în inima Europei. Și tocmai aceste mici plăceri atât de tipic occidentale și europene și acest mod de viață au fost atacate cu scopul de răspândi teroarea și a semăna frica în inimile locuitorilor Parisului. A fost un act deliberat, bine gândit și bine plănuit de a lovi în însăși inima Franței, pentru a acoperi „orașul luminilor” cu vălul întunericului barbariei și pentru a ataca însăși „europenitatea”, pentru că Parisul, cu stilul său strălucitor, cu efervescența sa culturală și chiar cu frivolitatea sa mondenă sofisticată și de bun gust reprezintă pentru enorm de mulți oameni de pe această planetă esența însăși a ceea ce înseamnă a fi european.
Nu avem nici o îndoială că teroriștii au dorit în primul rând să ucidă francezi. Dacă ar fi ales ținte celebre, precum Turnul Eiffel, Luvrul sau cafenelele centrale renumite în toată lumea, teroriștii ar fi putut ucide mai mulți oameni, dar erau șanse mari ca victimele să fie în marea lor majoritate străini, cel mai probabil, americani. Au ales în schimb localuri despre care știau că sunt frecventate de francezi pentru că au dorit să atace în primul rând Franța și, prin Franța, Europa.
După 11 septembrie, nu a trecut multă vreme până când în Europa au început să apară voci relativizante care s-au grăbit să pună la bătaie toate poncifele antiamericane și să remarce că atacurile de la New York și Washington au avut drept cauză profundă „imperialismul” american, politica hegemonică și opresivă a Washingtonului față de sudul sărac și să conchidă că americanii sunt parțial vinovați pentru ceea ce suferiseră. Prin comparație, Europa tolerantă și deschisă era cu totul altceva. Între timp, au intervenit atacurile de la Madrid, Londra, Paris și, acum, din nou Paris. Încă de atunci, în celebrul articol „ Nous sommes tous Américains”, redactorul-șef al cotidianului Le Monde, Jean-Marie Colombani, scria că „a spune așa ceva înseamnă a-i credita cu „bune intenții” sau cu vreun proiect prin care oprimații ar trebui răzbunați în fața unicului lor opresor, America. Ar însemna să le permitem să se revendice de la ”sărăcie” vătămându-i în acest fel pe cei săraci! Ce monstruoasă ipocrizie. Niciunul din cei care au fost implicați în această operațiune nu pot pretinde că au dorit binele umanității. Ei nu își doresc o lume mai bună și mai dreaptă. Vor pur și simplu să o șteargă pe a noastră de pe hartă”. Aceste cuvinte erau valabile pe 13 septembrie 2001 după atacurile asupra Americii și sunt valabile astăzi, după atacurile de la Paris asupra Europei. „Lumea noastră”, lumea liberală occidentală – construită cu sacrificiul a zeci de milioane de oameni – se află sub atacul unei ideologii barbare care dorește să o distrugă și dacă nu găsim resursele de a riposta, atunci vom asista la sfârșitul civilizației așa cum o știm. Pentru că nu trebuie să ne facem nici o iluzie multiculturală. Singura civilizație care este capabilă să acomodeze în același timp maximum de bunăstare, siguranță, libertate individuală și egalitate este civilizația occidentală liberală sau, cu alte cuvinte, democrația capitalistă. O dată aceasta distrusă, omenirea ar intra într-o nouă eră a tiraniei, opresiunii și inegalității . De aceea, atunci când Orașul Luminilor este împresurat de întunericul barbariei islamiste, este datoria Occidentului să riposteze pentru a păstra flacăra civilizației vie.
Întrebarea este cum să o facă. În primul rând, trebuie să renunțe la imensa ipocrizie multiculturală. Acest lucru înseamnă să renunțe să mai pretindă că toate valorile civilizaționale sunt egale și să recunoască faptul că valorile occidentale sunt superioare, merită și trebuie apărate. Trebuie să recunoască faptul că aceste valori se află sub un atac continuu cel puțin de la 9/11 încoace și că ne aflăm în stare de război. Nu „război” simbolic cum sunt războaiele declarate contra drogurilor, cancerului, sărăciei, etc ci război în adevăratul sens al cuvântului cu un inamic nemilos care nu respectă nici o regulă și care trebuie înfrânt. O dată admis că ne aflăm în stare de război, trebuie să identificăm inamicul: islamismul violent. Suntem avertizați adesea că astfel de atacuri nu ar trebui să declanșeze un conflict între civilizații și un război împotriva islamului, dar adevărul este că, pentru numărul de avertismente și lamentări, există foarte puțini oameni care își doresc așa-ceva. Andrew McCarthy de la National Review remarcă faptul că „Allahu Akbar!”, strigătul de luptă al islamiștilor nu se traduce tocmai prin „Dumnezeul este mare!”, ci, mai degrabă, prin „Dumnezeu este MAI mare!”, cu evidenta implicație comparativă că „Dumnezeul meu este mai mare/mai puternic decât al tău”. Contează prea puțin dacă noi dorim să evităm un război între civilizații câtă vreme ei vor să îl provoace. De aceea, islamiștii radicali care profesează și practică violența în numele islamului reprezintă inamicul, trebuie recunoscuți ca atare și neutralizați oriunde s-ar afla. În acest război va fi esențial să distingem între islamiștii radicali și majoritatea musulmană și la fel de esențial de arătat că primii sunt dușmanii celor din urmă.
Nu există o lovitură mai mare pentru majoritatea musulmană oprimată decât faptul că autorii atacurilor de la Paris au folosit rutele de refugiați prin Grecia și Balcani. Au alimentat în acest fel sentimentele antiimigrație din Europa confirmând cele mai negre temeri ale celor care avertizau asupra importului de teroriști și au dat în același timp o lovitură grea zecilor de mii de refugiați care fug din calea ororii căutând o viață mai bună în Europa. Scopul final este întoarcerea europenilor împotriva refugiaților din Orientul Mijllociu și a refugiaților împotriva Europei. Aceasta este una din primele crize căreia trebuie să i se răspundă rapid prin introducerea unui moratoriu asupra acceptării de imigranți până la introducerea unui nou set de reguli care să echilibreze obligațiile umanitare și cele de securitate și întărirea granițelor externe. Tratamentul imigranților va trebui la rândul său modificat în sensul în care va fi nevoie de politici active de integrare și de evitare a enclavizării și radicalizării.
În cele din urmă, va fi nevoie de un contraatac militar în Siria și Irak pentru distrugerea Statului Islamic, dar nu numai. Acest contraatac va trebui să includă trupe la sol și ar fi ideal să fie asumat nu de o coaliție de state dispuse să participe, ci de NATO, ca organizație de apărare a civilizației occidentale. Asta presupune ca Statele Unite și Casa Albă să se implice masiv pentru că fără implicarea americanilor războiul împotriva jihadiștilor nu poate fi câștigat. În sfârșit, chiar dacă forțele militare occidentale vor cuceri Raqqa și celelalte orașe și centre jihadiste, acest lucru nu va fi suficient. Americanii au încercat să fie cât se poate de politic corecți atât în Afganistan cât și în Irak și au cedat cât au putut de repede puterea liderilor locali, chiar dacă aceștia erau corupți, trădători și, uneori, de-a dreptul ostili. Au făcut asta de teamă de a nu fi acuzați de imperialism în calitate de putere ocupantă. Această abordare s-a dovedit dezastruoasă. Dacă Occidentul va pleca la război împotriva Statului Islamic, va trebui să asume o altă postură și, după ce va fi curățat locul de jihadiști, să declanșeze o reconstrucție din temelii a regiunii cu riscul de a fi acuzat de imperialism.
Atacurile de la Paris sunt dovada că războiul nu mai este la granițele noastre, ci se poartă deja în mijlocul nostru. Întrebarea nu este dacă vom găsi puterea, căci pe aceasta o avem, ci suficientă încredere în valorile noastre democratice și liberale pentru a le apăra.
