Timp de două decenii, Ministerul Public, prin procurorii militari care s-au implicat în ancheta Frumuşanu-Crăiniceanu, a ignorat un principiu fundamental al înfăptuirii actului de justiţie – imperativul termenului rezonabil; respectivii procurori militari nu au fost în stare să folosească nici probele şi nici martorii pentru a da şanse reale unei soluţii definitive în acest dosar; procurorii militari nu au prevenit distrugerea unor probe esenţiale; procurorii militari nu au făcut nimic semnificativ pentru urmărirea şi tragerea la răspundere a oficialilor statului care au avut legătură cu dispariţia a seturi întregi de dovezi-cheie; nu în ultimul rând, Ministerul Public, prin aceiaşi procurori militari, a fost suspect de timid în relaţia cu instituţiile principale implicate în evenimentele din septembrie 1991 (SRI şi SPP, de pildă), care au culminat cu căderea Guvernului Petre Roman.
De ce nu doar timid, ci şi suspect? Pentru că vocaţia de a nu deranja a unor procurori cu trese primite la apelul bocancilor a blocat accesul celor interesaţi de aflarea adevărului la ofiţeri cu rol important în acea vreme, dar şi la informaţii cu alte origini, inclusiv casete video.
Ani la rând, monopolul acuzaţiilor de mai sus a fost deţinut de familiile celor două victime, presa care a urmărit evoluţia acestui matusalemic dosar în instanţele româneşti asigurând propagarea ecoului.
Din fericire, însă, şi după ce timp de peste două decenii statul român a dat măsura capacităţii sale de a-şi servi cetăţenii, monopolul cu pricina a fost spart chiar de CEDO, în ziua de 24 aprilie 2012.
Atunci, judecătorii de la Strasbourg au decis să condamne România pentru modul în care a gestionat tranşarea în justiţie a dublei crime din 25 septembrie 1991, CEDO intrând oficial în corul celor care au găsit muncii depuse de procurorii militari un singur sens: tergiversarea.
Evident, Curtea Europeană nu putea să ne dezvăluie cine a dictat tergiversarea şi nici ce motive au stat în spatele acestei operaţiuni concertate.
A fost, în schimb, mai pragmatică: în primăvara lui 2012, hotărârea care a dat dreptate familiilor Frumuşanu şi Crăiniceanu furniza şi o foaie de parcurs pe care procurorii români trebuie să o urmeze fără abatere.
De ce? Pentru ca România să nu rişte noi sancţiuni şi pentru a demonstra că, măcar acum, după peste două decenii de la comiterea faptelor, procuratura militară a scăpat în sfârşit de complexe.
De atunci şi până acum au trecut alte 17 luni.
Dar nu ăsta e lucrul cel mai interesant, ci faptul că în acest an şi cinci luni care s-a scurs vântul bate din nou în dosar.
Bate tare, bate bine, bate ca şi cum România nu ar fi suferit deja o condamnare la Strasbourg, tocmai pe speţa de care vorbim.
Bate ca şi cum procurorilor militari nu li s-ar fi transmis de la CEDO că trebuie, totuşi, ca dosarul să aibă un sfârşit şi o soluţie pentru care justiţia din România să îşi asume paternitatea.
În mod bizar, bate ca şi cum toată lumea ştie, la vârful procuraturii militare, că nimeni nu va păţi ceva dacă România va fi expusă, prin dosarul Frumuşanu-Crăinceanu, unui nou scandal cu ecouri internaţionale. “Am avertizat deja Parchetul că vom face un nou demers la Comitetul de miniştri al Consiliului Europei, care are competenţă pe executarea hotărârilor CEDO. Vom semnala că nu se manifestă voinţa concretă a autorităţilor judiciare române pentru a se face lumină”, îmi spunea recent avocatul Ionel Olteanu, cel care a reprezentat familiile Frumuşanu şi Crăiniceanu la CEDO, dar şi în instanţele din România.
De ce ar începe urmaşii lui Andrei şi ai Auricăi să caute, din nou, ajutor în afara ţării? Ne mai lămureşte o dată domnul Olteanu: “Din momentul deciziei CEDO, nu s-a făcut practic nimic sub aspectul urmăririi, a audierii persoanelor care erau indicate în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de asemenea sub aspectul extinderii spre alte piste. Nu am văzut nimic, deşi CEDO spune şi faptul că Parchetul trebuie să conlucreze cu alte instituţii la care ar fi probe, cum sunt casetele care stau la SRI. Orice dosar în situaţia asta trebuie să beneficieze de plan de anchetă, dar eu nu am văzut aşa ceva. De aceea am toate motivele să mă îndoiesc că se lucrează efectiv şi responsabil în această anchetă”.
Pe 25 septembrie s-au împlinit 22 de ani de când Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăinceanu au fost ucişi în faţa Guvernului de un proiectil militar tras din clădirea instituţiei. De tot atâţia ani există o anchetă penală, iar la momentul de care vorbim cercetările s-au reluat de la nivelul AN (autor necunoscut).
Şi tot anul acesta, o figură tristă a justiţiei autohtone a revenit în prim-plan: Ion Vasilache a fost numit în funcţia de procuror-şef al Secţiei parchetelor militare. Am scris destul de mult despre “binefacerile” intersectării lui Vasilache cu speţa Frumuşanu-Crăiniceanu, deci nu voi mai repeta ce am spus.
Constat doar că Robert Cazanciuc, ministru al Justiţiei şi neam cu premierul Victor Ponta, se arăta în luna iulie extrem de încântat de perspectiva numirii. „Ion Vasilache este un procuror cu foarte multă experienţă ca procuror militar, şi cred că astăzi a arătat că are şi o viziune de dezvolatre a sistemului Parchetelor Militare care probabil în ultimul timp se află într-un oarecare con de umbră. Procurorul Vasilache ne-a arătat astăzi, în audieri, că sunt lucruri noi de făcut, sunt lucruri care pot să dinamizeze această activitate a parchetului. Din punctul meu de vedere, dincolo de prezentarea generală şi răspunsuri foarte corecte la întrebări, are şi un obiectiv ambiţios care evident nu este doar al procurorului Vasilache, ci el trebuie să fie al întregului sistem, şi anume ca în acest mandat să calrifice tot cea înseamnă dosare ale Revoluţiei. Sper să facă acest lucru, nu într-un interval de trei ani de zile, ci cât mai repede posibil”, spunea ministrul Cazanciuc.
Ei, cum să nu ai câştig de cauză doar pe la curţile internaţionale, când la tine acasă poziţiile de ministru al Justiţiei şi procuror şef ajung pe mâinile unor personaje precum cele de mai sus?
P.S.: Dacă ar fi să comparăm cazurile Frumuşanu-Crăiniceanu, respectiv Elodia, am avea surprize. Primul e la stadiul de AN, după aproape 22 de ani de anchetă, deşi există martori, arma crimei, expertize balistice, cadavre, etc. Al doilea a ajuns în stadiul final, există un condamnat, fără să existe cadavru şi după mult mai puţini ani de anchetă. Oare cum e posibil? Or fi procurorii dintr-un caz mai proşti decât cei din celălalt caz? Sau o fi ceva politic la mijloc? Ştiu că nea’ Nelu s-a pronunţat la un moment dat în favoarea cercului select de suspecţi din dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu.
