Înainte de a vorbi despre forța de reacție rapidă a NATO, de baze, exerciții și rotația navelor la Marea Neagră, toate importante pentru apărarea de o potențială agresiune rusă, cele mai însemnate măsuri de apărare trebuie luate acasă. Ca întotdeauna, principala vulnerabilitate o constituie oamenii politici, dar mai există și altele, dintre care resurgența unui naționalism-ortodoxist antioccidental este numai una.
Noțiunea de „război hibrid“ a apărut în limbajul NATO după ce întreaga lume a constatat uimită cum „micii omuleți verzi“ (trupele fără însemne naționale) ai lui Putin au ocupat Crimeea în numai câteva zile, întâmpinând o rezistență minimă din partea forțelor ucrainene. Paralizat, Kievul n-a putut decât să asiste neputincios la această agresiune. Dar cum a ajuns Ucraina, o țară de dimensiuni considerabile și cu un potențial de apărare important, atât de slabă și incapabilă de reacție? Printr-o combinație letală de acțiuni de subminare și destabilizare, atacuri informatice și informaționale, propagandă și corupție de proporții biblice, coordonate de la Moscova și sprijinite din interior de oamenii fideli Rusiei. În momentul în care Occidentul a realizat tumoarea groasă în care Rusia învelise Ucraina și dimensiunile degradării statului ucrainean, putred pe dinăuntru, era deja prea târziu, iar acum Putin își permite să ceară un stat pe teritoriul suveran al Ucrainei și să amenințe că, dacă vrea, ocupă Kievul în două săptămâni. Apoi, experții au observat că nu este nimic nou în acțiunile Rusiei. Că la fel au făcut și în Georgia, în 2008, și fac și acum în toate fostele republici sovietice unde există conflicte înghețate, nicăieri nefiind mai limpede acest lucru ca în Moldova.
Rusia nu ar fi avut un asemenea succes dacă nu ar fi beneficiat de o semnificativă coloană a cincea de agenți, recrutați în general din interiorul minorității ruse, dar nu numai, dacă acțiunile sale destabilizatoare ar fi primit un răspuns ferm din partea serviciilor de informații ale statelor-țintă și dacă ar fi avut în față structuri statale puternice și dedicate interesului național. Spre deosebire de fosta URSS, care se baza – pentru a destabiliza o țară – aproape exclusiv pe comuniștii autohtoni, acum Rusia s-a eliberat de complexe și pune în joc mijloace din ce în ce mai sofisticate. Acolo unde țintește stânga roșie nostalgică după vremurile sovietice, Rusia joacă pe cartea socialistă, acolo unde este vorba de o combinație de comunism și naționalism ortodoxist, ca în Grecia și Cipru, mizează pe cartea panortodoxă, acolo unde e vorba de naționalism pur, ca în Serbia, Rusia se prezintă drept apărătorul panslavismului universal, iar acolo unde nu este vorba decât de lăcomie și corupție generalizată, ca în Bulgaria, Rusia se dă peste cap și devine protectorul clanurilor mafiote ruse care prosperă în Bulgaria. În Occident, unde prin anii '80 KGB-ul finanța mișcările pacifiste de protest împotriva instalării de rachete americane, Rusia sprijină orice grupare politică, oricât de extremistă și naționalistă, care poate submina angajamentul respectivei țări în favoarea unității europene și euroatlantice. Principiul divide et impera este folosit cu succes de Moscova – cu mijloace politice, economice și printr-un lobby din ce în ce mai sofisticat și mai eficient – atât pentru a crea diviziuni între Occident și Europa de Est, cât și între Europa și Statele Unite. Chiar cu câteva ore înainte de începerea Summit-ului NATO de la Cardiff între aliați persistau divergențe serioase privind răspunsul care ar trebui dat Rusiei.
Pentru o țară ca România, înconjurată de prieteni și agenți mai mult sau mai puțin declarați ai Moscovei, concluziile ar trebui să fie simple. Înainte ca Occidentul să se pună de acord cum trebuie să trateze Rusia și înainte să apară omuleții verzi, noi ar trebui să fim conștienți că Rusia duce deja un război hibrid în Europa de Est, inclusiv pe teritoriul României, cu mijloace mai mult sau mai puțin ascunse. A presupune că serviciile de informații ruse nu au nici o activitate pe teritoriul țării și că nu dispun de agenți de influență înseamnă a închide ochii în fața realității. Spre deosebire de cazul altor vecini, serviciile de informații românești au trecut printr-un proces profund de reformă și s-au profesionalizat destul de mult pentru a face față unei ofensive coordonate a Rusiei în România. Din acest punct de vedere, orice tentativă de subminare a independenței serviciilor secrete și orice atac împotriva structurilor acestora ar face un serviciu imens Moscovei, indiferent cine va fi președintele României din decembrie.
În al doilea rând, chiar dacă rușii au învățat mijloace sofisticate de atac cibernetic, asta nu înseamnă că neglijează tacticile clasice. N-au trecut nici câteva luni de când creatorul ideologiei putiniste a eurasianismului, Alexandr Dughin, venea la București pe o filieră extrem de dubioasă, că în România au început să apară partide naționaliste anti-maghiare (dar nu anti-ruse) și inițiative naționalist-ortodoxiste care își iau inspirația de la Răsărit. Aceste mișcări pot fi activate ca agenți de influență pentru a destabiliza situația politică din țară, mai ales în condițiile sentimentelor anti-sistem ale unei bune părți a electoratului, care deocamdată se manifestă oarecum subteran, dar pot exploda oricând la suprafață.
În al treilea rând, România nu poate accepta șantajul și presiunea economică și de aceea trebuie să își reglementeze cât mai curând relațiile cu OMV, compania proprietară a Petrom, care a făcut lobby deschis împotriva sancțiunilor și pentru South Stream și în interiorul căreia Gazprom începe să aibă un cuvânt din ce în ce mai greu de spus. Statul român trebuie să stabilească câteva linii roșii pe care OMV să nu le poată depăși. Guvernul trebuie să înceteze să mai caute investiții iluzorii la Est și să se axeze pe absorbția fondurilor europene. Sunt bani curați și nu pot fi accesați prin corupție.
În sfârșit, cea mai mare vulnerabilitate a României este corupția. Românii nu îi iubesc în mod deosebit pe ruși, dar, cu un amestec de ortodoxism antioccidental și corupție, Moscova poate produce pagube însemnate statului român și capacității de apărare. Anticorupția devenind o prioritate de securitate națională, încercările repetate de a scoate oamenii politici și responsabilii din administrație de sub incidența legii și de a goli de autoritate instituțiile anticorupție reprezintă o amenințare directă la stabilitatea și sănătatea statului român. Putin a încurajat corupția în Ucraina până când Ucraina a devenit un stat eșuat, numai bun de rupt.
Da, mai multe avioane NATO în România, mai multe nave în Marea Neagră, noi structuri de comandă și mai multe exerciții militare comune sunt binevenite, după cum este binevenită și noua forță de reacție rapidă. Dar, înainte de a ne așeza la granițe cu privirea spre Răsărit, trebuie să ne întoarcem spre interior pentru a curăța grădina de solul otrăvit în care crește influența rusă. Problema este că, într-un moment în care Occidentul este pe cale să declare Rusia o amenințare și un adversar, avem la București o Putere care, dacă nu este explicit pro-rusă, nici nu privește Rusia cu adversitate și suspiciune și nu este dispusă deloc să facă această curățenie necesară.
