Foarte mulţi oameni de bună-credinţă realizează îngroziţi că marile puteri occidentale ar prefera ca preşedintele să-l desemneze ca premier pe Victor Ponta, în cazul în care USL va obţine majoritatea în alegerile de duminica viitoare şi nu va găsi un contracandidat din aceeaşi uniune care să poată forma un guvern cu susţinere parlamentară.
Pentru ei este de neînţeles de ce nu vor încerca europenii şi americanii, după alegerile din 9 decembrie, să blocheze numirea unui premier profund antieuropean şi antiamerican care, în cel mai fericit caz, va mima respectul pentru parteneriatele strategice ale ţării. Şi care, prin voinţa sau neputinţa sa, nu va putea opri asaltul axei Voiculescu-Dragnea-Antonescu asupra statului de drept.
Mai mult decât atât, nici nu îl vor susţine pe Traian Băsescu dacă acesta va decide să le ignore recomandările şi va refuza nominalizarea lui Ponta, chiar şi în absenţa unei alternative legitime. Practic, aşa cum arată lucrurile acum, în cazul în care preşedintele nu va reuşi să găsească în USL o altă variantă de premier decât Ponta, care, evident, să poată securiza o majoritate parlamentară, şi va declanşa o criză politică în urma căreia va fi din nou suspendat, îl vor lăsa singur.
Care este logica marilor puteri? Nu le mai pasă de România? Au realizat, peste noapte, că USL este, de fapt, forţa reformistă autentică de pe scena politică, iar Ponta liderul curajos care poate moderniza statul şi curăţa ţara de corupţi?
Nici vorbă. Nu şi-au pierdut nici luciditatea şi nici interesul. Le pasă de orientarea noastră strategică cel puţin la fel de mult ca în vară, când au făcut scut în jurul preşedintelui şi au zădărnicit puciul parlamentar prin care s-a încercat demiterea sa. Doar că acum situaţia este diferită.
În vară, USL era agresorul, iar preşedintele victima. USL călca în picioare legile, valorile democratice şi principiile statului de drept, iar Traian Băsescu lupta pentru apărarea lor.
După 9 decembrie, dacă va câştiga majoritatea şi îşi păstrează până la capăt punctul de vedere unitar asupra desemnării lui Victor Ponta ca premier, USL va avea democraţia de partea ei. Iar orice altă interpretare a Constituţiei, de tipul USL este o uniune de partide, şi nu un partid, sau că, până la urmă, preşedintele poate desemna pe cine vrea el, nu va putea fi privită altfel decât ca un abuz similar celor pe care liderii PSD, PNL şi PC le-au comis cu câteva luni în urmă.
Ce ne transmite, de fapt, Occidentul? Un lucru de bun-simţ – indiferent cât de mult ne-ar enerva gândul că majoritatea românilor ar putea vota peste o săptămână acordarea puterii absolute unui grup mafiot şi antinaţional, care îi va afunda şi mai mult în mizerie şi care va forţa ieşirea, de facto, din Uniunea Europeană, trebuie să acceptăm cu toţii că există reguli ale jocului democratic care pur şi simplu nu pot fi încălcate. Indiferent de costuri şi de riscuri. Indiferent dacă ne va lua luni sau ani ca să regăsim drumul cel bun.
Votul popular majoritar este limita peste care nici europenii, nici americanii nu vor trece. Când cineva încalcă regulile jocului, inclusiv prin fraudarea votului, intervin. Când nu e cazul de aşa ceva, stau deoparte şi se mulţumesc să dea sfaturi sau să transmită mesaje de avertizare despre consecinţele unor potenţiale derapaje ulterioare. Poate vreun un om de bună-credinţă să critice o asemenea atitudine, care denotă, de fapt, un respect autentic pentru voinţa românilor?
Nu a existat ambasador american, german, britanic şi european, în general, care să nu fi vorbit obsedant în ultimii ani despre imperativele consolidării statului de drept, ale independenţei justiţiei, ale reformării aparatului administrativ şi a clasei politice drept condiţii esenţiale pentru progresul unei naţiuni.
Şi-au făcut cu vârf şi îndesat datoria de a ne spune ce cred că e bine pentru noi. Au repetat de atâtea ori aceste cuvinte încât au început să se întrebe dacă mai are sens să insiste. Au mers chiar mai departe decât le-ar permite în mod normal mandatul diplomatic. Cu toţii ne-au indicat destul de străveziu care este, din punctul lor de vedere, profilul de om politic, funcţionar public şi magistrat adecvat nevoilor reale ale României.
Alteori au detaliat, cu nume şi prenume, pe cine se bazează pentru a impune domnia legii, indispensabilă atragerii investitorilor străini şi creării premiselor de dezvoltare, astfel încât să devenim un partener solid, şi nu unul care are permanentă nevoie de asistenţă. Şi aproape întotdeauna au indicat persoane incomode, precum Monica Macovei sau Daniel Morar, aflate în conflict deschis cu liderii USL.
Dar ce pot face, concret, America şi Europa, dacă majoritatea românilor îi vor pe Ponta, Antonescu, Voiculescu şi Dragnea drept lideri? Nimic! Pe ei îi vrem, pe ei îi vom avea, iar toţi cei ce ne privesc din exterior cu simpatie, cu condescendenţă, animaţi de gânduri bune sau cinice, nu vor putea decât să ridice din umeri şi să continue să lucreze „cu materialul clientului”.
Observatorii reci şi calculaţi invocă faptul că nominalizarea lui Ponta ca premier reprezintă cel mai puţin dezastruos scenariu postelectoral. Şi insistă ca argumentele lor să nu fie confundate cu unele pro-Ponta.
Spun că nu au nevoie să li se reamintească faptul că România nu va avea nimic de câştigat cu un guvern condus de un fost procuror de mâna a doua, un plagiator care nu se pricepe la nimic cu adevărat, cu un discurs în cel mai fericit caz duplicitar, care nu are nici o jenă să spună că îl va elibera pe Năstase din închisoare sau că nu ar fi fost de acord cu intrarea în UE dacă ştia că asta va presupune înfiinţarea unor instituţii precum DNA şi ANI.
În acelaşi timp, însă, sunt convinşi că prin numirea lui Ponta vom avea cel mai puţin de pierdut. Mai puţin decât în cazul unei alte crize constituţionale pe care ar genera-o o nouă suspendare a preşedintelui sau decât în situaţia, foarte probabilă, în care, dacă ar rata postul de premier, Ponta ar fi înlăturat de la şefia PSD de către Dragnea, marioneta lui Voiculescu.
Presupunând că preşedintele îi va asculta şi va înghiţi până la urmă „porcul”, numindu-l pe Ponta premier, pentru a doua oară, ce va urma?
Dacă vom avea şi după 9 decembrie un guvern în care ministerele vor fi împărţite între Voiculescu şi baronii PSD, sprijinit de o majoritate zdrobitoare în Parlament, ce va mai rămâne însă din parteneriatele României cu UE şi cu SUA? Dar din angajamentele de modernizare a statului, de consolidare a independenţei justiţiei, din lupta anticorupţie?
Cine va mai putea opri atacurile împotriva Curţii Constituţionale, a DNA, Parchetului General, serviciilor de informaţii, Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalte instituţii care le stau în gât? Sau nu mai contează, câtă vreme România nu le mai pune o nouă criză constituţională pe masă?
Răspunsul care ni se oferă la aceste întrebări: cetăţenii, societatea civilă, instituţiile în cauză, preşedintele şi chiar Victor Ponta, dacă reuşim să-l convingem că are mai mult de câştigat dacă rămâne alături de noi. Şi dacă, între timp, capătă curajul de a-şi înfrunta rivalii din propriul partid, care acum îi lipseşte cu desăvârşire.
În esenţă, mesajul partenerilor strategici ai României este foarte simplu: nici o ţară nu poate fi protejată de ea însăşi, iar orice încercare de a te împotrivi voinţei majorităţii, atât timp cât nu se încalcă legile, aşa cum s-a întâmplat în vară, va fi sortită eşecului. Manevrele de palat nu vor putea altera rezultatul unui eventual vot decisiv şi orice amânare a acceptării lui va întârzia şi mai mult rezolvarea problemei de fond.
Iar dacă vrem să fim o democraţie autentică trebuie să acceptăm că erorile generate de votul popular exprimat în situaţii de criză, în favoarea demagogilor sau a ticăloşilor, sunt inevitabile şi că toate democraţiile au trecut prin momente similare în diverse etape ale evoluţiei lor. Nu există altă soluţie decât să luptăm cu ele şi să evităm să dăm vina pe „stupid people”, pentru că altfel nu vom învăţa nimic din propriile greşeli. Trebuie să dezvoltăm anticorpii care să ne apere de duşmanii din interior, pentru că altfel vom trăi veşnic conectaţi la perfuzii, dependenţi de intervenţiile externe.
Reprezintă toate aceste explicaţii doar o mare minciună? Praf în ochi? Nu. Şi a reacţiona la ele prin prisma vechilor noastre traume – „Occidentul ne abandonează din nou”, „Ne vând iar ruşilor” – ar fi o mare eroare.
Confirmarea definitivă va veni o dată cu prima lovitură pe care USL o va da, din nou, statului de drept. Nu există nici o îndoială că SUA şi UE vor reacţiona cu aceeaşi fermitate cu care au făcut-o în vară, moment în care chiar şi cei mai sceptici dintre noi vor avea certitudinea că nu ne-am pierdut aliaţii. Sprijinul lor pentru instituţiile vitale ale statului va fi decisiv pentru deznodământul următorului asediu.
Calculul este că, în măsura în care relaţia instituţiilor cu partenerii europeni şi americani va funcţiona la fel de bine ca în lunile puciului parlamentar, iar ele vor rezista presiunii politice, timpul va trece împotriva celor ce urmăresc să le distrugă. De ce? Pentru că noua putere va trebui să ducă acest război pe timp de iarnă, într-un context economic din ce în ce mai dificil şi cu ameninţarea sancţiunilor financiare permanent deasupra capului. Le va fi imposibil să treacă testul economic cu vorbe goale şi promisiuni deşarte.
După cum argumentam săptămâna trecută, discuţia privind alocările de fonduri europene pentru perioada 2014-2020 se va relua anul viitor. Dacă USL îmbrăţişează planurile de modificare a Constituţiei şi de subminare a sistemului de „checks and balances” din stat, elaborate de Voiculescu, nu este exclus ca Germania să solicite stoparea repartizării de fonduri europene către România, invocând încălcarea Tratatului UE. Şi dacă USL va alege să meargă pe reţeta neoceauşistă de acuzare a colonialismlui german, pierderea fondurilor europene va atrage după sine o pierdere politică devastatoare.
Unii dintre cei ce urăsc din rărunchi USL şi privesc o nouă nominalizare a lui Ponta ca pe o catastrofă de proporţii vor înghiţi cu greu consideraţiile pragmatice ale reprezentanţilor marilor puteri la Bucureşti expuse mai sus. Este de înţeles.
Ele anunţă, de fapt, un nou război, mai lung şi mult mai dur decât cel pe care l-au câştigat, in extremis, astă-vară. Iar ideea că va trebui să ne fie mai rău, cu mult mai rău, poate, înainte să ne fie bine nu este deloc încurajatoare. Cu toate acestea, nu ar strica să facă un pas înapoi, să privească lucrurile cu detaşare şi să răspundă cu onestitate la întrebarea: cum am ajuns aici?
Criza economică îşi are rolul ei. Pe valurile nemulţumirii populare se caţără uşor ticăloşii care beneficiază de un instrument de manipulare eficient, cum este trustul media al lui Voiculescu. Dar proporţiile victoriei USL ar fi fost indiscutabil mai mici dacă PDL nu a fi avut o prestaţie lamentabilă în ultimele luni şi dacă Mihai Răzvan Ungureanu, care a ratat oportunitatea de a prelua frâiele forţelor de dreapta, nu şi-ar fi epuizat cu o viteză uluitoare o mare parte din popularitate. Dacă ar fi ştiut să capitalizeze valul de simpatie renăscut pentru Traian Băsescu după cea de-a doua suspendare.
Este evident că, dacă alegerile ar fi avut loc în august, când preşedintele fusese exilat în garaj, ARD ar fi luat cel puţin 30% din voturi. Şi nu pe meritele sale, ci ca urmare a mobilizării maxime a electoratului de dreapta, pe care loviturile iresponsabile ale USL împotriva statului de drept l-au făcut să uite frustrările generate de guvernările Boc şi Ungureanu. La un asemenea scor al ARD, şansele ca USL să obţină majoritatea parlamentară erau minime. Probabil că acesta a fost şi planul lui Traian Băsescu când a anticipat suspendarea.
Tot ce trebuiau să facă liderii dreptei era să rămână în logica de campanie electorală şi după întoarcerea preşedintelui la Cotroceni – aveau toate motivele! – şi să continue să preseze USL cu aceeaşi vehemenţă cu care a făcut-o Traian Băsescu în perioada suspendării. De-abia astăzi, prin atacurile repetate ale preşedintelui la adresa puterii, la limita atribuţiilor sale constituţionale, se vede cum ar fi trebuit să se poziţioneze, zi de zi, Blaga, Ungureanu şi locotenenţii lor dacă ar fi luat în serios această campanie electorală.
De fapt, ne regăsim în faţa unui nou moment al adevărului, care ne spune pentru a mia oară acelaşi lucru. Dacă vrem să ne fie bine, trebuie să încetăm a ne mai pune toate speranţele în politicieni neputincioşi sau în aliaţi „providenţiali”, de la care să aşteptăm să facă totul în locul nostru. Pentru că şi cei mai bine intenţionaţi dintre ei au limite şi ne pot ajuta doar în măsura în care noi suntem dispuşi să facem efortul de a ne ajuta singuri – protestând prin toate mijloacele împotriva abuzurilor puterii, mergând la vot, pornind sau asociindu-ne la mişcări civice sau partide care să se lupte zi de zi, nu doar o dată la patru ani, cu tot ce are mai rău şi urât România.
