Niciodată, în ultimii 25 de ani, justiția nu a jucat în preajma alegerilor cu atâta sânge rece cum o face acum. Această nuanță, relativ neglijată până acum, demonstrează cât de mult s-a schimbat România și cât de strategic a devenit acest petic riveran la Marea Neagră.
A pierde avantajul proaspăt câștigat echivalează nu doar cu o prostească întoarcere în timp, ci cu un refuz de a evolua pe care generațiile viitoare nu n i-l vor putea ierta.
Anchetele penale de amplitudinea dosarelor Microsoft-EADS, respectiv mafia retrocedărilor (cu ramificațiile ei spre mafia lemnului), condamnările din ultima vreme, la pachet cu începerea urmăririi penale împotriva unor lideri de categorie grea din fostul și actualul PSD, dar și din fostul USL, deconspirarea ofițerului acoperit care conduce Guvernul, ca și demascarea din ultima vreme a rețelelor politice și de business clientelar, care derulează contracte uluitor de mari pe bani publici, deci cu statul român, pun în lumină două adevăruri de natura evidenței: PRIMUL ar fi că justiția și lupta anti-corupție funcționează la turații fără precedent și cu un curaj fantastic; CELĂLALT e că tăvălugul judiciar merge înainte chiar și în an electoral, de fapt continuă să avanseze accelerat chiar și în buza alegerilor prezidențiale.
Iar el, acest tăvălug, pe lângă faptul că dezvăluie legături transpartinice, pune la pământ cu precădere oficiali din cercul Puterii și din anturajul proxim al acesteia.
Asta este și ceea ce se întâmplă 100% altfel în România post-decembristă.
Probabil că sunteți la curent: în țările bananiere lucrurile se petrec tocmai invers decât în România zilelor noastre – tot timpul, dar mai ales în anii imediat preelectorali și electorali, acolo sunt vizate exclusiv partidele de opoziție, ONG-urile (unde așa ceva există) a căror activitate poate fi asociată ideii de opoziție, liderii cu profil de dizidenți și firmele care nu se supun mafiei ce controlează vârful statului.
Nu m-aș duce cu degetul pe hartă până în Africa pentru a vă aduce exemple binecunoscute în acest sens.
Vă dau, în schimb, un pont, cred eu, suficient de elocvent – Rusia sub Vladimir Putin.
E aproape de noi, vedem cu ochiul liber spre ce poate duce, putem, deci, conștientiza mai bine pericolul, perversitatea mecanismului, splendoarea găunoșeniei.
Revenind acum, nu am să insist asupra primului adevăr (am făcut-o de atâtea ori în editorialele anterioare și există destule motive să o mai fac pe viitor), ci asupra celui de-al doilea.
De ce așa?
Pentru că, raportat la experiența ultimului sfert de secol, anii 2013 și, mai cu seamă, 2014 reflectă la modul percutant punctul de inflexiune strategic pe care l-a făcut România.
E vorba, practic, de anii în care câteva instituții vitale pentru evoluția României ca stat de drept sunt supuse testului de turnesol, un examen extrem care ne poate lămuri rapid în ce măsură reformele inițiate s-au apropiat de maturitate.
Din acest punct de vedere, se poate spune că testul, privit în dinamica sa, decurge bine.
Trei sunt elementele care susțin o asemenea concluzie: *intensitatea la care se derulează activitatea procurorilor, în an electoral, sub un regim politic cu evidente înclinații spre autoritarism și care pornește cu cele mai mari șanse în alegerile din noiembrie; *consistența suportului acordat anchetatorilor de către ofițerii SRI, care culeg date cruciale pentru asemenea operațiuni, previn scurgerile de informații din dosare, împiedică, pe parcurs, împricinații să se sustragă cercetărilor sau să părăsească țara; *în fine, „ochelarii de cal” (în sfârșit o conotație pozitivă pentru acest termen) cu care un număr semnificativ de judecători dau mandate de interceptare, mandate de arestare sau condamnări care au în vedere nu doar litera, ci și spiritul legii, în condițiile în care o bună parte dintre „clienți” sunt persoane suficient de influente în societate pentru ca o componentă a pedepsei pe care o primesc să conțină și factorul intitulat „forța exemplului”.
Privite prin această lentilă, anchetele de mare corupție din ultima vreme joacă nu doar un rol strategic, ci și unul, simplu spus, istoric.
De ce?
Pentru că, practic, ele trag o linie groasă între cele două Românii de după 1989.
Prima Românie este și cea care a înghițit cea mai mare parte a anilor scurși de atunci.
Era un model de țară în care ținea de înțelegerea intimă a „normalității” să accepți că oameni precum Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Ilie Sârbu, Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea și alții de calibrul lor (despre care, apropos, toată lumea vorbea că fură) să nu poată fi atinși.
Din contră, ei erau cei jupânii care otrăveau tot ceea ce ar fi putut să facă aerul din jur mai respirabil.
Era un model de țară în care – să nu cumva să uităm asta! – până și puținele și timidele anchete care se derulau erau subit „înghețate” în apropierea alegerilor de către magistrați care vorbeau pe firul scurt cu politicienii.
Toată lumea avea la vremea respectivă o singură curiozitate și strângea în dinți acadeaua unei mari nesiguranțe: cine va câștiga?
Cealaltă Românie e una nouă, chiar foarte nouă.
Dar e o Românie în care, totuși, în ciuda tinereții ei juvenile, se înfiripă ușor-ușor rutina știrilor despre condamnări sau puneri sub urmărire penală cu nume tot mai grele, despre dosare tot mai complexe, despre scheme de devalizare a statului tot mai revelatorii, despre rețele mafiote cu ramificații transfrontaliere extrem de elaborate, dar care se alimentau continuu numai din sursă internă – bugetul de stat (ulterior și fonduri europene).
O Românie în care colaborarea unei părți a autorităților cu partenerii strategici, de pildă pe linia justiției sau a contraspionajului, a devenit esențială și s-a impus ca parte integrantă a efortului local, profund instituțional, de ranforsare a statului de drept, de menținere a unui curs coerent și a unei perspective decente.
În această Românie, cea a lui Acum, Puterea a devenit pentru prima oară vulnerabilă, iar asta se datorează în primul rând unei schimbări radicale de abordare: factorul instituțional începe să prevaleze celui individual și politic.
De exemplu, numai într-un asemenea cadru instituții precum cea a Primului-ministru pot deveni cu adevărat vulnerabile în situația în care omul care o încarnează are el însuși un trecut ce-i face viitorul trepidant.
Numai astfel, enclave precum cele construite de baronii locali și cârtițele lor de la centru pot fi anihilate una câte una.
Și tot numai astfel, alagerile care se apropie cu repeziciune ajung să nu mai ofere impunitate celor care, teoretic cel puțin, iau startul cu prima șansă.
Ce poate, în definitiv, să însemne asta?
Ei bine, că discuția cu privire la cine va ajunge în cele din urmă președintele României și-ar putea muta centrul de greutate.
Altfel spus, că bătălia pentru România nu se va încheia automat pe 16 noiembrie, iar asta indiferent de numele viitorului ocupant al fotoliului de la Cotroceni.
Dacă șeful statului va fi un personaj ingrat – ingrat din perspectiva evoluției noastre ca stat de drept – premisele ca un singur om, fie el și sprijinit de o majoritate parlamentară aparent extrem de confortabilă, să dea totul înapoi cu 180 de grade sunt mai sărace în vitamine decât acum zece și chiar cinci ani.
Binenînțeles că pericolul continuă să planeze și bineînțeles că de dorit ar fi fost ca o asemenea situație să țină de un imaginar debil, iar nu de o actualitate nesănătoasă, dar vremurile ne arată nuanțe din seva cărora ne putem hrăni indispoziția la abandon.
Pentru că avalanșa fără precedent pe care instituțiile angrenate în prima linie a anti-corupției o generează, coroborată cu lipsa lor de inhibiții într-un an electoral, sunt semne generoase că rezultatul alegerilor, oricare ar fi el, nu mai trebuie să sperie la modul absolut, ca odinioară.
În același timp, scandalul iscat în jurul carierei de spion a premierului Victor Ponta este de natură să facă din acest plagiator sublim, susținut din umbră și de către umbre, un personaj indezirabil pentru partenerii României și supus constant suspiciunilor de varii tipuri, pe plan intern.
Or, un asemenea statut va face din supraviețuirea politică, pe termen mediu, nici măcar pe termen lung, a unui asemenea specimen o sarcină imposibil de dus până la capăt.
E foarte probabil ca însuși Victor Ponta și contraforturile care-i țin pe picioare cazemata să fie conștienți de această realitate, dar caruselul în voia căruia VP s-a lăsat din proprie inițiativă l-ar vătăma iremediabil dacă s-ar da jos din mers.
Prin urmare, nu o face, ci se agață de dubla falsă speranță că mai are, totuși, o mică șansă.
În caz că asta nu se va întâmpla, speră măcar că vătămarea pe care o va suferi va fi infinit mai mică.
Date fiind cele de mai sus, cred însă cu tărie că oameni precum Victor Ponta se înșală.
La cum văd eu că se mișcă lucrurile pe plan intern și pe plan extern, țin să-l avertizez că raționamentu-i suferă de fisuri lipsite de echivoc.
România a devenit un avanpost strategic, prea strategic, pentru două părți extrem de intersate de acest statut: pe de o parte, sunt acei cetățeni ai ei care își imaginează viitorul lor și al copiilor lor în această țară; pe de alta, stau marile puteri care, confruntate cu revizionismul post-sovietic și alte amenințări pronunțate la adresa paradigmei occidentale, dobândesc o înțelegere a contextului tot mai compatibilă cu realitatea din teren.
Permiteți-mi să „ilustrez” finalul cu câteva întrebări de fond, ancorate, e drept, în imediat.
De ce în România copacii pleacă pe rupte din păduri, făcând versanții să alunece peste casele oamenilor și banii negri să ia calea industriei transfrontaliere a conturilor off-shore?
De ce legislația în domeniul forestier este modificată numai în beneficiul hoților de arbori, așa cum s-a întâmplat inclusiv și cu un incredibil cinism în ultimii doi ani și jumătate?
De ce mafia lemnului s-a simțit în ultimii 25 de ani specie protejată și cât de sus ajung tentaculele ei?
Or, indicii prețioase pentru răspunsuri corecte oferă, de pildă, mega-dosarul retrocedărilor ilegale.
Se trece acolo de suta de mii de hectare de teren forestier și teren agricol, iar câțiva judecători, laolaltă cu Viorel Hrebenciuc și Ilie Sârbu, socrul lui Victor Ponta, vor trăi nenumărate nopți albe.
Oricâți copăcei am planta și oricâți voluntari inimoși s-ar implica în reîmpădurirea acestei țări, oricâte fonduri am aloca de la bugetul Bucureștiului sau cel al Bruxelles-ului, fără procurori și judecători care își fac treaba nu vom putea avea niciodată o Românie mai verde.
Iată de ce protejarea independenței justiției merită apărată pe toate fronturile, inclusiv în stradă, cel puțin la fel de mult ca mediul înconjurător.
Iată de ce este greșit să ieși pe bulevard pentru Roșia Montană și contra gazelor de șist, dar să alegi statul în casă atunci când instituțiile-cheie ale statului de drept sunt atacate.
Iar dacă nu știați ce înseamnă cu adevărat "mândri că suntem români", aș relua aici un episod narat chiar de procurorii care anchetează mega-dosarul retrocedărilor ilegale: senatorrul PSD Adam îi transmite unei înalte căpetenii din zona menținerii în picioare a arborilor țării ăsteia că Viorel Hrebenciuc şi-ar fi "dat cuvântul" că va rezolva totul şi va forța Romsilva "să nu mai apere pădurile statului".
Rețineți, deci: "să nu mai apere pădurile statului".
