La Colonia de muncă de la Periprava, deţinuţii care încălcau ordinele impuse de el şi îndrăzneau să mănânce porumbul de pe câmp, ca să-şi potolească senzaţia ucigătoare de foame, erau bătuţi şi schingiuiţi sub privirile lui. Tot în acea colonie, potrivit mărturiilor foştilor deţinuţi politici, colonelul obişnuia să sară cu calul peste trupurile acestora. Comandantul Ion Ficioru, căci despre el este vorba, a fost unul dintre cei mai duri ofiţeri superiori ai Ministerului de Interne care a activat în Direcţia Generală a Penitenciarelor în perioada 1951 – 1982. Istoricii care i-au studiat, în arhive, dosarul nici nu-i mai spun pe nume, îl amintesc sec: torţionarul. Nu am putut încă afla dacă tovarăşul Ficioru mai trăieşte, ceea ce ştiu însă sigur este că, după ’90, acesta şi-a dus liniştit bătrâneţile sub cerul liber, într-un apartament din Bucureşti, beneficiind de o pensie semnificativă din partea Ministerului de Interne.
Deşi se numără printre cei 210 comandanţi pentru care, în anul 2007, IICCMER a depus o sesizare penală la Parchetul Militar, suspectaţi de abuzuri şi crime comise în timpul regimului comunist, nici un procuror nu a catadicsit să-l audieze măcar o dată şi să-i pună lui Ficioru cea mai simplă întrebare: „De ce, tovarăşe colonel?”
Zilele trecute, în mediul on-line a vuit o ştire: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a anunţat că a început investigaţiile pentru 35 de persoane suspectate de crime politice în timpul regimului comunist, cu scopul de a sesiza Parchetul şi a începe urmărirea penală împotriva lor. Persoanele investigate au vârste între 81 şi 99 de ani şi locuiesc în România. Românii cu convingeri anticomuniste s-au arătat entuziaşti, în schimb cercetătorii, care au urmărit, în ultimii 23 de ani, modul în care autorităţile au îngropat procesele care vizau crimele regimului comunist, au zâmbit trist. „Fără voinţă politică nu va exista nici cel mai nesemnificativ proces” este verdictul lor.
În ultimii şapte ani, de cînd Parchetul General este condus de Laura Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist. NUP-urile au curs pe linie. În România, condamnarea regimului criminal comunist se face simbolic, în cărţi, de o mână de intelectuali preocupaţi de regimurile totalitare.
De ce în Germania au loc constant procese şi condamnări pentru torţionarii nazişti, şi ei la fel de bătrâni precum comandanţii noştri, iar în ţările foste comuniste aceste procese merg atât de anevoios? Până la urmă, de ce este aşa important să aducem nişte bătrâni cu baston, unii cu siguranţă bolnavi, în faţa justiţiei şi să scormonim nişte momente istorice de acum 60 de ani?
Raţiunile pentru care ţara noastră trebuie să-şi trimită în justiţie torţionarii comunişti, aşa cum sunt judecaţi gardienii nazişti, sunt evidente: justiţia trebuie să arate că ea condamnă faptele acestora, şi nu neapărat pe bătrânii din boxă (dacă sunt bolnavi, aceştia nu vor petrece nici măcar o zi în detenţie), iar istoria să consemneze şi să transmită ferm mesajul că, indiferent de regimul în care ai trăit, de timpul scurs, de legile abuzive ale sistemului totalitar în care ai acţionat, crimele pe care le comiţi nu rămân nepedepsite.
Într-o ţară ca România, în care justiţia stă obedientă cu urechea pâlnie, ca să recepteze şi să execute mesajele transmise de clasa politică, ar fi fost nevoie de voinţă politică autentică pentru a exista un proces de facto al comunismului. Nu s-a întâmplat asta. Foştii nomenclaturişti, care au ajuns la putere după 89, au propus o reconciliere cu trecutul prin uitare, pe sistemul haideţi să ne jucăm de-a „somnoroasele păsărele” ale istoriei. Ar fi fost un act de mare curaj ca Ion Iliescu, de pildă, care a făcut carieră politică în perioada comunistă, să spună că regimul care l-a făcut mare om politic este unul criminal.
La noi, investigarea crimelor comunismului s-a făcut amatoristic, premeditată parcă să nu se termine cu nici un efect în plan juridic. Ca să se ajungă la nişte procese serioase în justiţie, ar fi fost nevoie ca la nivelul IICCMER să se constituie echipe interdisciplinare de istorici, jurişti şi procurori care să instrumenteze dosarele presupuşilor torţionari. Istoricii IICCMER ştiu să sape arhivele CNSAS, să pună cap la cap documentele interne ale fostei Securităţi, să citească mărturii ale victimelor, dar niciodată nu vor şti să încadreze juridic munca lor. Cele mai multe NUP-uri venite din partea Parchetului au avut drept argument încadrarea juridică defectuoasă a presupuselor infracţiuni. Crima comisă în anii ’50 s-a prescris demult, drept care nici un torţionar nu mai poate fi judecat pentru asta. Singura şansă pentru a-i condamna pe torţionarii regimului trecut este încadrarea faptelor lor la infracţiunea de crimă împotriva umanităţii. Lucru greu, dar nu imposibil..
În Germania, în timpul procesului care viza condamnarea crimelor comise la Zid, s-a mers pe argumentul că, deşi executarea focului asupra fugarilor era autorizată de Republica Democrată Germană, soldaţii care au tras au violat un drept inalienabil, dreptul la viaţă, când au împuşcat un om a cărui singură crimă era încercarea de a emigra -„Nu tot ce e legal este şi drept, iar dacă o lege este nedreaptă şi imorală nu trebuie ascultată”. Imaginaţi-vă această scena într-o sală de judecată din România, cu un judecător român explicându-i asta colonelului Ficioru… Puteţi? De-abia atunci vom putea spune că şi în România comunismul a fost condamnat.
