„Ce relaţie aveţi cu sfârşitul, cu gândul morţii?“, îl întreabă Gabriel Liiceanu pe principalul său turnător, acum în vârstă de peste 80 de ani. „Ştiţi, eu sunt ateu de mic. N-am nici o relaţie. Pe mine mă ţine curiozitatea. Îmi pare rău, dacă mor, că n-am să ştiu, de pildă, cine câştigă alegerile viitoare“, răspunde lipsit de remuşcări fostul lui coleg de la Institutul de Filosofie.
Nu-şi recunoaşte delaţiunile, nu-i pare rău, nu se simte stânjenit de întâlnirea cu fostul său „obiectiv“. Se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum era cât se poate de normal să-i fi ţinut sub observaţie pe cei din jur şi să-i fi transformat în personaje ale Securităţii. Tot ceea ce este în stare să-i mărturisească Octavian Cheţan, cel care l-a „livrat“ pe Gabriel Liiceanu Securităţii, este scurta poveste a cancerului său de prostată: „La câtva timp după operaţie, m-au chemat iar la spital şi m-au castrat“. La 83 de ani, turnătorul pare amuzat de acest episod prin care îşi pierde şi la propriu bărbăţia, după ani lungi de laşităţi şi compromisuri cu ceea ce înainte de 1989 era poliţia politică a regimului Ceauşescu. În „Dragul meu turnător“ (Humanitas, 2013), Gabriel Liiceanu încearcă să găsească o explicaţie pentru ceea ce a descoperit în 2006, când şi-a citit dosarul la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cartea este formată dintr-o serie de epistole adresate lui Octavian Cheţan, cel care – începând cu 1971 – a dat periodic note despre evoluţia ideologică a „obiectivului“ său. Alături de Cheţan lucra zi şi noapte o echipă operativă de circa 10 persoane, care transcria convorbiri, făcea poze, pregătea percheziţii periodice, instala microfoane şi îl urmărea pe tânărul absolvent de filosofie indiferent dacă mergea să joace table sau să discute cu Petru Creţia, Constantin Noica, Andrei Pleşu. Multe dintre înregistrări sunt inutile: Liiceanu, Pleşu şi Noica conversează despre „ce se poate vedea în Sibiu, mâncare, băuturi, femei“; vorbesc „strict în termeni filosofici: existenţialism, religie, logică, Hegel, Nietzsche etc.“; „discută despre femei, aspecte pornografice“, apoi despre „mitul morţii reflectat în unele lucrări filosofice“. Citind transcrierea benzilor cu aceste înregistrări, Gabriel Liiceanu se întreabă „dacă nu era ceva în neregulă cu noi trei“, adăugând că Noica îşi adusese, probabil, contribuţia la „tema în dezbatere“ atunci când a spus: „Am trei condiţii la femei: mâini frumoase, voce plăcută şi o gramatică bună“.
Stenogramele redau înregistrările făcute cu tehnicile de ascultare ale anilor 1970, montate de Securitate peste tot pe unde ar fi putut poposi „obiectivul“, la Păltiniş, acolo unde se întâlnea cu filosoful Constantin Noica, sau în apartamentul din Bucureşti unde locuia cu soţia. Securitatea trebuia să ştie totul despre Gabriel Liiceanu, pentru că era „un element cu concepţii ostile orânduirii noastre socialiste, îmbrăţişând teoria dezangajării faţă de teoria marxistă“. Totuşi, „obiectivul“ nu atenta în nici un fel la stabilitatea statului, nu tipărea manifeste, nu pregătea manifestaţii de stradă. Doar gândea altfel decât i se dicta, era preocupat de alte subiecte decât majoritatea tinerilor de 29 de ani şi avea nevoie de alţi mentori decât cei furnizaţi pe căi oficiale. Pe scurt, „făcea şi spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste şi al politicii partidului“, după cum observa turnătorul lui, care acum se declară un admirator al victimelor sale, iar într-un top al filosofilor preferaţi îl trece pe Constantin Noica pe primul loc şi pe Gabriel Liiceanu pe locul al doilea, probabil în funcţie de pasiunea cu care s-a ocupat în tinereţe de compromiterea, cenzurarea şi defăimarea lor.
Delaţiunile informatorului care s-a ocupat de Noica şi de Liiceanu ar fi putut fi folosite oricând împotriva acestora în cazul unui proces politic, dar omul se simte nevinovat. Este sindromul turnătorului: nu cere iertare şi are senzaţia că a făcut ceea ce trebuia.
Jumătate de milion de români au colaborat cu Securitatea, trădându-şi prietenii, rudele, colegii. Majoritatea dintre ei au rămas necunoscuţi, trăind fără să fie apăsaţi de păcate şi fără nici un fel de remuşcări.
O ţară în care dorm liniştiţi 35 de torţionari pentru care există probe că şi-au chinuit şi omorât victimele, o ţară în care generalii stalinişti de Securitate n-au fost deloc deranjaţi, iar noul regim a fost clădit cu ajutorul criminalilor care au permis băile de sânge din decembrie 1989 este o ţară bolnavă.
